Ziua de 1 Iunie a fost despre copilărie, bucurie, baloane, cadouri. Însă în fiecare an, la început de vară, o mamă din Botoșani trăiește altfel această zi. Pentru ea copilăria s-a oprit în loc odată cu plecarea lui Anduț, iar gustul cireșelor și aroma înghețatei au devenit povești despre îngerii din Cer.
Victoria Ciocan este din Albești, județul Botoșani, și își petrece vremea în mijlocul cărților din Biblioteca rurală. Anul acesta, de 1 iunie, când rețelele de socializare erau inundate de imagini cu copii fericiți, Victoria Ciocan a scris o scrisoare copleșitoare. Un text după care viața se redimensionează, prioritățile capătă alte conotații. Însă mai presus de toate avem prilejul de a afla că a existat odată un copil-lecție, un suflet a cărui bunătate ne aduce aminte de pildele creștine.
Iată povestea lui Anduț, povestită de mama sa, Victoria Ciocan:
”A fost Ziua Copilului. Îmi amintesc, eram acasă, veniți de la tratament, 1997, 1 Iunie! La Căminul Cultural, copiii de la școală, printre care și colegii tăi de la clasă a doua. Aveau serbare! Ți-ai cerut voie să mergi și tu, să dansezi, ai plâns ca să mă îndupleci. Nu aveai voie de efort, suferiseși deja a treia operație… Am așteptat apoi acasă îngrijorată ceasuri întregi, eu nu am putut să merg acolo, la gândul cât aș fi suferit să văd suferința ta, printre acei copii zburdalnici ca și ține, însă sănătoși. Ca să aflu apoi că ai fost ”sufletul” petrecerii, cel mai vesel și cel mai fericit! Ai dansat într-una pe scenă, ”Lambada”, în mijlocul tuturor copiilor! Aplauze, veselie, baloane, flori… ca la serbare. A fost ultima ta petrecere cu colegii tăi, apoi doamna v-a servit cu înghețată în sala de clasă. Când a ajuns în dreptul tău, la bancă, te-ai uitat lung și ai zis: eu nu am voie să mănânc! A plâns doamna, au plâns și copiii și nici înghețata nu a mai avut același gust. Alții au pus-o înapoi în cutie, era dulcele tău preferat.
Apoi, anul următor, 1998. Ziua Copilului în Spitalul de Copii Iași, unde urmai tratamentele. Deja de două luni nu mai venisem deloc acasă. Copiii de acolo, o familie iubitoare, așa erați… acum sunteți toți în Cer împreună!
La prima oră a dimineții a adus tatăl tău din piața de lângă spital căpșuni și cireșe, multe, cât de multe ai vrut tu, și prăjituri. Și ai adunat copiii toți, de nu mai încăpeau în salon, ca de obicei! Ați ascultat muzică, ce gălăgioși și veseli, în toată durerea voastră… Parcă vă aud și vă văd și acum. Cum să uit acele clipe... cum să uit?! Cât erați de fericiți, niște copii de ziua voastră! Copii pe care de la o zi la alta... Dumnezeu avea să vă cheme!
Avem și acum acasă mașinuța aceea cu telecomandă pe care ți-o doreai atât de mult și pe care ți-am cumpărat-o.
Apoi, în acea zi, spre seară, după tratament, ai venit din părculețul spitalului, unde mai ieșeați la joacă, desculț și fără mașinuțe.
”Dar unde ți-s papucii, Anduț, unde i-ai lăsat?”
”I-am dat lui Ionuț, că avea tenișii rupți… Lasă, mămică, eu mai am și alții... parcă unde mă duc?”
Așa erai tu… Ionuț era un băiețel din Galați, de vreo 12 ani, care stătea cu sora lui de 5 ani la tratament, mama făcea serviciu, mai avea trei frați acasă mai mici… Greu… și peste vreo două săptămâni, într-o dimineață, fetița brunetă cu ochi mari, verzi și părul lung, ondulat, avea leucemie… pe la 4 dimineață, fără mama ei alături, lângă noi, câteva mame înmărmurite de durere, a plecat la Dumnezeu.
”Mămica mea, spune drept, a murit Măriuca”, zice Anduț. Tac... tace și el... tăcere pe hol… liniște tristă și plină de durere ascunsă.
În acea zi, ca și în multe altele, farfurioarele cu mâncare ale copiilor au rămas pline. Au stat triști la pătuțurile lor... cine știe ce gândeau, ce simțeau în inimioarele lor mici... și totuși, atât de mari!
Și iaca așa... de atunci, cireșele și căpșunile îmi amintesc de ține. Și nu mănânc când se coc fără ca, mai întâi, să dau doar câteva unui copil. Și florile de păpădie. Te văd cum, de unde te aflai la joacă, pe câmp, pe iarbă, cu copiii, culegeai și alergai într-un suflet la mine cu buchețelul mic și galben strâns în mânuță, mi-l dădeai, îmbujorat, și te uitai fix în ochii mei să-mi vezi bucuria!
Iar de Sărbătoarea Înălțarea Domnului, când se pomenesc Eroii la cimitir, în tot anul, copiii de la școală se adună, cântă și recită la Monument, apoi vin acolo, lângă crucea ta, și le împart ouă roșii, prăjituri și înghețate pentru ține. Și știu că tu nu mai ești trist, că în acea zi de demult te bucuri și ești fericit. Și mă întorc și eu acasă împăcată în sufletul meu... cu liniștea mea și numai a mea”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
