În urmă cu 10 ani, pe 4 septembrie 2009, se stingea din viaţă Domnul Profesor Aurel Dorcu. Omul care ne-a învăţat să preţuim muzica, pictura şi tăcerea. Pentru Domnul Dorcu, cuvintele făceau doar drumul către frumos, către estetic şi bun simţ. Un spirit uriaş, o personalitate pe care nu am preţuit-o de ajuns, dar care astăzi rămâne un reper în tot ce înseamnă Artă şi Omenie.
Din 4 septembrie 2009 nu doar Domnul Profesor Aurel Dorcu ne lipseşte. Botoşaniul fără Domnul Dorcu pare să nu mai aibă muzică, pare să nu mai aibă strălucire. A fost pentru sute de botoşăneni punctul luminos către care paşii se îndreptau spre a primi îndrumare, spre a învăţa bucuria de a fi prin muzică, prin culoare. Un om de o rară modestie, de o extremă delicateţe, cu o foarte bine dozată demnitate şi o inteligenţă impresionantă.
Pentru sute, mii de botoşăneni, Domnul Profesor a fost poarta deschisă către frumos. Vreme de jumătate de secol, în cabinetul de istorie al Liceului A.T. Laurian sau în sălile Muzeului Judeţean, în cărţi sau în ziarele timpului, Domnul Profesor a vorbit despre Artă.
Puţini au ştiut, privindu-i discreta trecere prin viaţă, că Domnul Profesor a supraviețuit anilor de urgie. Fiu al unui subofiţer concentrat în cadrul unităţii de infanterie din Botoşani, a plecat din Botoşani odată cu regimentul care fusese repartizat, în toamna anului 1944, în fostul judeţ Romanaţi. Avea 17 ani, era în clasa a VII-a de liceu. A locuit la o gazdă din Caracal. "M-au primit într-o cameră, mult apropiată de sala cârciumii și cu dușumeaua spartă, încât noaptea acopeream găurile cu ghetele, să opresc șoarecii să vină în cameră", povestea mai târziu Domnul Profesor. Întoarcerea din refugiu, la Botoşani, a fost a fel de dureroasă. Oraşul era sub ocupaţie rusească, iar în jurul său vedea doar dărâmături şi multă suferinţă. A continuat cursurile la Liceul Laurian, acolo unde avea să predea apoi până la pensie. A fost profesor de istorie, dar lecţiile dumnealui au fost cu totul atipice în anii comunismului. Îşi însoţea lecţiile cu proiecţii, lecturi şi audiţii, spre exemplificare, pentru a spori interesul şi frumusetea lor. Dialogul Artelor a fost punctul luminos în deceniile ce aveau să vină.
"Pentru completarea lecţiilor şi pentru lărgirea orizontului din cuprinsul lor, organizam, aproape în fiecare duminică, în aula liceului, cercuri de muzică şi arte plastice (audiţii, proiecţii, explicaţii). Cercuri cu prezenţa absolut facultativă, grupând membrii claselor paralele, pentru temele comune lor, iar, la perioade mai mari, prezentări pentru toate clasele cu teme de interes cultural mai larg şi comun. Ştiind că foştii elevi mi-au rămas prieteni şi recunoscători în urma preocupărilor mele de educaţie artistică, am considerat că trebuie să continui să fiu alături de ei pe acest tărâm, pentru ei şi pentru mine. Pentru ei, convins că nimic nu sensibilizează spiritul, nu-l fac mai bun, mai nobil, decât credinţa şi viaţa culturală. Pentru mine, întrucât astfel am fost deprins să trăiesc, oferindu-mi bucuria muncii organizate şi fărâme de satisfacţii intelectuale", mărturisea Domnul Profesor.
La 10 ani de la trecerea la cele veşnice, vă aducem înainte o poveste despre prietenie. Despre Domnul Profesor aşa cum nu l-am cunoscut noi, aşa cum i-a plăcut să fie. Domnul Aurel Dorcu nu a fost doar un mare iubitor de muzică, de pictură, de oameni frumoşi.
A fost şi un om cald, un bunic târziu şi un ghiduş care a găsit bucurie în faptele mici ale zilei, în joaca sprinţară a unui copil, într-o prietenie pe care şi-a ales-o în ultimii ani ai vieţii.
Prietenia cu George Şpaiuc. Pentru că, aşa cum spune pictorul, nimeni nu şi-l făcea prieten pe Domnul Profesor...
-În primul rând, George Şpaiuc, ce ţi-a lipsit în aceşti 10 ani fără Domnul Profesor?
-În primul rând bunul simţ. Şi cuvântul. Omul de cuvânt, omul cu bun simţ, bine educat. Am învăţat multe de la Domnul Profesor şi încerc să aplic. Un mic exemplu. Tendinţa, de la o anumită vârstă, de a te lăuda prea mult. Când eşti într-un grup, la o expoziţie, încearcă să fii mai reţinut, să nu ieşi în evidenţă, lasă lucrările să iasă în evidenţă, spunea Domnul Dorcu. Şi respectarea cuvântului!
-Ţinea foarte mult la cuvântul dat, era în firea dumnealui.
-Am fost prieteni opt ani de zile în care, în fiecare duminică, la ora 1 (ora 13.00, nota red), venea la mine în casă. În aceşti opt ani de zile o singură dată nu am fost acasă. S-a întâmplat să fim blocaţi în trafic şi nu am reuşit să fim la ora 1 acasă, am întârziat un sfert de oră. Nu l-am mai găsit, plecase cu 5 minute înainte de sosirea noastră. Două săptămâni nu mi-a mai răspuns la telefon, iar duminica următoare nu a venit. După două săptămâni a venit din nou, când mi-am cerut şi scuze. Nu putea accepta nerespectarea cuvântului. O singură dată, în opt ani! Acestea lipsesc în ziua de azi.
-Se întâmplă între prieteni. Pentru că aţi fost cu adevărat prieteni, asta ştiam noi toţi.
-După cum ştii, Domnul Dorcu îşi alegea prietenii, nu noi alegeam să îi fim prieteni, aşa cum mai bănuiau unii. Domnul Dorcu nu era omul pe care să ţi-l faci prieten, el îşi făcea prieteni. El a ales. Nu eu. Neştiind la început cum va fi această prietenie.
-Când v-aţi apropiat?
-Ne-am cunoscut mai bine când am plecat eu la Roma. Când m-am întors, în 2001, a venit şi mi-a spus: Vreau să vin în fiecare duminică la voi în casă, ca să văd ce-ai lucrat peste săptămână. Şi asta s-a întâmplat vreme de opt ani de zile, până s-a dus (4 septembrie 2009).
-A contat pentru tine, ca artist, că duminica trebuia să îi arăţi ce ai lucrat?
-Eu oricum lucram foarte mult pe atunci, astăzi lucrez mai greu, mai aprofundat. Atunci eram mai spontan, finalizam mai repede. Astăzi nu mai rămân la o abordare superficială, concurenţa este foarte mare, vreau să fac calitate, lucrez mult mai mult la o lucrare. Deci aveam ce să îi arăt Domnului Profesor, dar eu lucram pur şi simplu pentru mine.
-Ce însemna să vadă domnul Dorcu lucrările? Făcea observaţii?
-Ca să înţelegi de ce şi cum venea, o să mă întorc din nou în timp. L-am cunoscut prin 1991-1992, am făcut atunci o expoziţie singur, dumnealui a venit atunci şi mi-a cumpărat o lucrare. Mi-a spus ce lucrare vrea, dar că nu are bani pentru preţul integral şi că vrea să compenseze cu un album de artă. Aşa ne-am cunoscut. A continuat să vină la vernisaje, a mai cumpărat o lucrare, era în 1994. Apoi în 1999 am plecat la Roma, unde am stat până în 2001. În acea perioadă i-am mai telefonat. Atunci (2001) a murit soţia dumnealui. Ştiind că e singur, cumva ca o susţinere morală, îl mai sunam. Am venit în 2001 acasă şi la prima expoziţie mi-a cumpărat trei sau patru lucrări. Şi atunci a luat şi hotărârea de a veni în fiecare duminică pentru a vedea ce lucrez.
Eu niciodată nu am suferit de vreun complex, eu lucram doar ce îmi plăcea mie. Domnul Dorcu spunea că era atras de pictura mea: "Îmi place că lucrările tale au viaţă, au mişcare, ai culoare", zicea. Negândindu-mă atunci că în aceşti opt ani îmi va cumpăra în jur de 43 de lucrări, iar două i le-am făcut cadou. I-aş fi făcut mai multe, dar nu voia să primească.
După moartea soţiei a cumpărat multe lucrări. "Asta e bucuria mea", spunea. A cumpărat şi de la Corneliu Dumitriu, Aurel Azamfirei, Aurel Mocanu Agripa, Constantin Doroftei. A continuat în aceşti opt ani de zile să cumpere multe lucrări. Până în ultimele două luni...
-Care a fost ultima lucrare cumpărată?
-Cu două luni înainte de a muri a cumpărat o floare foarte frumoasă, nu s-a putut abţine, eu voiam să i-o fac cadou, mai ales că ştiam starea de sănătate, cred că era după ce făcuse accidentul cerebral. Nu a vrut să i-o fac cadou, a cumpărat-o. A aşezat-o la capul patului, pentru a o vedea tot timpul.
Nu m-am gândit niciodată că se va sfârşi. Mergeam în fiecare seară acasă la el, mai ales după accidentul cerebral, ori eu, ori soţia. Ne-am gândit că îşi va reveni, şi chiar îşi revenise puţin. Dar a făcut o răceală puternică şi nu a mai rezistat.
-Era foarte discret...
-Şi nu dorea să încarce pe nimeni, aşa este. Venea la noi, stăteam la masă, apoi mai punea diapozitive. Puneam pătura în geam, ca să vadă şi copiii făcea acest lucru, ne prezenta diapozitivele.
-E posibil ca vizita aceasta duminicală să fi fost şi nevoia dumnealui de a fi într-o familie, de a simţi căldura unui cămin?
-A simţit căldură, da. Aveam fata mică la grădiniţă, Sabina. S-a ataşat mult de ea. Eu trebuia să mai plec în timpul săptămânii, vorbeam despre ce facem cu cea mică. Spunea: "vin eu şi stau". Nu puteam accepta, dar insista. Era dorinţa de a ieşi din casă, de a ieşi din singurătate, şi se şi ataşase de Sabina. Nu foarte uşor s-a întâmplat asta, nu era obişnuit deloc cu copiii, dar încet-încet s-a ataşat de Sabina.
-Cum a fost această prietenie între un copil aşa mic şi un profesor atât de mare?
-Fetiţa era mică, nu putea vorbi bine, îi spunea - de la Domnul Dorcu - Docu-Docu. Îi spunea, de pildă, să se aşeze pe scaunul de la birou şi îl învârtea. Era o distracţie ca între un bunic şi nepoţica lui. Îi plăcea. Spunea deseori: "abia aştept să vină duminica!".
-Un bunic, iată, care nu avusese niciodată copii, niciodată nepoţi.
-Altă dată, ne-a povestit chiar el, venise să stea cu Sabina. Fetiţa l-a dus în bucătărie, într-o debara. I-a spus să intre în debara, a închis uşa şi a pus zăvorul. S-a trezit domnul Dorcu închis în debara. "M-am rugat de ea, nu ştiam dacă înţelege", îmi povestea apoi domnul Dorcu. "Am tremurat un pic, nu ştiam dacă îmi dă drumul...", zicea amuzat în cele din urmă.
-În acest timp nu uita de lucrări...
-Uneori nici nu îi mai arătam lucrările noi. Nu voiam să îl văd suferind, pentru că voia din nou să cumpere. Îi spuneam mereu să îşi vadă de sănătate. Ne ofeream să îl ducem la doctor. Refuza. Spunea: "Nu, acestea sunt medicamentele mele".
-Nu vorbea despre el...
-Îmi mai povestea că, atunci când era profesor, avea forma lui de protest: dacă cineva îl supăra, elev sau profesor, "forma mea de protest era să nu îi răspund la bună ziua o perioadă". Respectivul îşi dădea seama, îşi cerea scuze...
-Ce îl supăra în general?
-Spre exemplu, când cineva se lăuda excesiv şi nu avea meritele pe măsură.
-De partea cealaltă, era Domnul Dorcu omul care să laude pe cineva ştiind că persoana respectivă nu are valoare?
-Nu cred! Şi nici nu era omul care să jignească. Niciodată. Din contra! Eu nu am mai găsit un om care să îl înlocuiască.
-Este ceva ce nu i-ai spus, ceva ce ai fi vrut să faci şi nu ai făcut?
-Regret că nu ne-am gândit că va muri, eram siguri că o să-şi revină. A venit ca un fulger. Atunci trăiam prezentul, nu ne gândeam la viitor, nu făceam planuri. Mă întreba dacă mai fac vreo expoziţie. Eu nu mă grăbeam. În ultimii ani adunam din ce în ce mai greu lucrări. Nu îmi făceam planuri mari. Asta discutam cu dumnealui, ne uitam la lucrări, ne bucuram împreună. Se bucura foarte mult când vindeam o lucrare.
-Un colecţionar... de colecţie, ca să spunem aşa, asta era Domnul Profesor.
-Am cunoscut cu adevărat relaţia pictor-colecţionar, da. Ceea ce nu au cunoscut mulţi. Vorbim despre colecţionarii de suflet. În sensul că dumnealui nu a vândut vreodată ca să facă profit. Am astăzi mulţi colecţionari, niciunul nu este asemenea Domnului Dorcu. Mi-a povestit cum a cumpărat la început, în studenţie. Le păstra pe toate. O singură dată a vândut o lucrare, când avea nevoie de bani pentru operaţia soţiei. Atunci a vândut o lucrare de Băncilă.
-A plecat la fel de discret cum a trăit, în 4 septembrie 2019.
-Da. Şi-a dorit mult să o vadă pe Sabina la şcoală. Nu s-a întâmplat. Poate că presimţea. Ştiam că e bolnav, dar nu credeam că va muri. Spunea: "Vreau să o văd pe Sabina şcolăriţă". Mai era puţin. Şcoala începea pe 15 septembrie. Nu a mai apucat...
(Sursă foto: atlaurian.wordpress.com)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
