În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, Ștefan Luchian – artistul supranumit Pictorul florilor - se stingea din viaţă, după o îndelungată suferinţă, la doar 48 de ani.
Astăzi, începând cu ora 10.00, la Muzeul “Ștefan Luchian” din Ștefănești, singurul muzeu din țară dedicat pictorului botoșănean, se derulează proiectul educațional “Ștefan Luchian prin ochi de copil”, pentru a marca astfel comemorarea a 105 ani de la moartea pictorului.
Înainte de începerea activității se va ține un Te Deum în memoria marelui artist.
Stefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești, județul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. Trăiește doar 48 de ani și se stinge în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții era atât de epuizat trupește încât nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii pentru a se mai putea bucura de culoare.
Pe când copilul Ștefan avea cinci ani - în 1873 - familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii de Belle Arte, pe care o va absolvi în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap de expresie și un Studiu după natură. Maestru îi este, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalității.
În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază doua semestre la Academia de arte frumoase. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian.
Revenit la București, se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictura a Scolii de Belle-Arte din Iași, de la care se retrage însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise. În 1900 participă cu doua pasteluri la "Expoziția Universală" de la Paris.
În același an apar primele manifestări ale unei afecțiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscuta sub numele de scleroza multipla, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții.
Continuă totuși sa lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții. Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie "splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.
Nicolae Tonitza se apropie de Ștefan Luchian în ultimii ani ai vieţii pictorului născut în Ştefăneştii Botoşanilor. Descrie tulburător ultima vizită la Luchian, zugravul bolnav şi îndurerat:
"I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi – într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul, sec al neputinţei mele detestabile".
Tudor Arghezi a lăsat mărturii de o excepțională valoare, pe care le și publică pe 11 mai 1955, la o săptămână după trecerea în eternitate a compozitorului George Enescu, născut în Livenii Botoșanilor. Articolul lui Arghezi așază dintru început, într-un istoric aproape banal, o poveste care avea să rămână vie peste decenii:
"Înaintea primului mare război, din 1914, trăiau paralel în România, fără să se cunoască de la om la om, două mari personalităţi, doi artişti: compozitorul Enescu şi pictorul Luchian. Unul artist al sunetului frumos şi celalalt artist al pensulei delicate",
scria Arghezi în debutul articolului publicat în România Liberă.
Încă emoția se dezlănțuie cu fiecare rând parcurs, pentru ca la final să găsim o mărturie copleșitoare, pe care Tudor Arghezi o dezvăluie în cuvinte alese:
"Cu toate că mai tânăr decât Luchian, mi-aş permite să afirm că eram prieten cu el. L-am vizitat des în casa lui, marcată astăzi cu o placă de marmoră, de cimitir. El îşi primea prietenii rămaşi în atitudinea lui de Prometeu înlănţuit pe Caucaz. De ani de zile, zăcea doborât de boala lui cumplită, natura asociindu-se, ca să-l chinuiască până în ultima secundă, cu nepăsarea brută şi răutatea veninoasă şi cu incompetinţa medicală a vremii. Uşa lui Luchian era slobodă şi deschisă orişicăruia, ziua şi noaptea, ca la biserică. O candelă veghea cu scânteia ei, ca să desluşească vag, pe întuneric, lucrurile din odaie.
L-am găsit într-o dimineaţă zgribulit, dar însufleţit, şi cu ochii lui frumoşi, aprinşi. După ce-l părăsiseră rând pe rând toate organele care fac viaţa – dacă nu plăcută cel puţin suportabilă, – mai trăiau din el ochii şi glasul, care a grăit articulat până la stingerea fiinţei lui întregi. Luchian plângea… Plângea de o emoţie fericită… Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu o pelerină, strecurată în odaia lui. Mută, umbra a scos din pelerină o vioară şi a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică dintr-altă lume. Apoi, umbra şi-a luat vioara şi pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului şi i-a spus: “Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu". Mâinile nu şi le-au putut strânge, pentru că braţele pictorului nu se mai puteau mişca de un an.
Amintind de darul discret, făcut unui artist, părăsit într-o vreme când gloria personală pe alţii îi orbea, cred că nici un elogiu, ce i s-ar putea aduce, acum, pe mormântul abia acoperit al maestrului George Enescu, maestru cu adevărat, nu poate întrece aducerea aminte… ”
În noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian se stingea din viaţă. Avea doar 48 de ani.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
