Astăzi, 1 februarie, se împlinesc 155 de ani de la naşterea, la Ştefăneşti, a pictorului Ştefan Luchian, botoşăneanul pe care nu contenim a-l pomeni ori de câte ori ni se oferă prilej de mândrie, pe lista geniilor atât de cunoscută: "Eminescu, Iorga, Enescu, Luchian".
La 1 februarie 1868, în Stefăneștii Botoșanilor, se năștea Ștefan Luchian. Frământările politice ale vremii, între plecarea lui Cuza și venirea, încă nedorită de popor, a lui Carol de Hohenzollern, fac să ajungă în acest colț de țară familia maiorului Dimitrie Luchian, susținător al lui Cuza. Astfel poposesc în garnizoană de la Ștefănești, cu doi ani înainte de nașterea lui Ștefan, maiorul Luchian, un bărbat blând, totuși dârz din fire și demn, împreună cu Elena Luchian, o fire foarte practică, aprigă și hotărâtă. Li se nasc aici ambii copii, al doilea fiind Anibal, cu un an mai mic decât Ștefan. Micul Ștefan petrece aici doar primii cinci ani din viață, pentru că în 1873 se mută la București, în Mahalaua Popa Soare, unde după numai patru ani îi moare tatăl.
Începe a desena încă din școală primară, "unde făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani; atâta era tariful", spunea Luchian, care mai târziu zicea în glumă că "m-am apucat de pictură pentru că nu mi-a plăcut cartea", nu tocmai adevărat, pentru că a fost unul dintre artiștii cei mai cultivați și mai dornici de cunoaștere de la noi.
În 1885 ajunge la Școala de Belle Arte, deși familia se împotrivea. Și avea și de ce. Artiștii erau priviți cu mare dispreț în perioada aceea, în afară doar de cazul în care aveau avere și o situație socială bună. Era, mai ales, situația atât de cunoscută, a lui Eminescu, care tocmai fusese doborât de boală și sărăcie. Grigorescu vindea bine, dar și destul de greu, după o viață de muncă întru culoare.
Și totuși, Luchian a ales pensula, să-i fie pururi călăuză. Are flerul artistic de a evita capcanele academismului, promovat aproape cu forță de Aman și Andreescu, și descoperă pictura adevărată, prin Grigorescu, Eduard Manet sau Gauguin și Van Gogh. Ajunge la Paris tocmai pentru a pătrunde lumea acestor artiști geniali, într-o societate atât de pestriță, ce unea pictori din toate colțurile lumii. Întors în țară, hotărât să nu facă nici un compromis pentru a intră în grațiile politice ale celor care țineau toate frâiele artei românești, Luchian ajunge repede în situația tuturor artiștilor acelei vremi.
Precum Eminescu, în vremea lui, pierde și Ștefan casa lăsată de părinți. Mărturisește, de altfel: "de la părinți am avut de toate, afară de sănătate. Mi-au lăsat ceva stare. S-au găsit oameni însă atât de teribili, care să mi-o mănânce, fără nici o teamă că lasă pe drumuri un om lipsit de orice mijloace pentru lupta de toate zilele. Cu toate acestea, le văd numele prin gazete, nume de luptători conștiincioși, caractere nestrămutate, oameni cinstiți și altele, când locul lor ar fi la pușcărie. I-am lăsat în plata Domnului".
Abia mai are cu ce își ține zilele. Iată însă că, printr-o teribilă coincidență, apropierea de același Eminescu revine, dureros de reală: asemenea poetului ipoteștean, tot la 33 de ani cade, pentru prima oară, și Luchian: tulburări ale sensibilității.
"Slăbirea acuitătii vederii. Bolnav resemnat. Caracter blând, concentrat, vorbind puțin, fără să aibă aerul că e preocupat de boală, dar în fond profund afectat că nu putea să mânuiască penelul", scrie doctorul Gh. Marinescu în fișa medicală de la spitalul Pantelimon.
Anii ce urmează sunt marcați de grijă, probleme materiale crunte, dar și de o putere de muncă uriașă pentru revenirea în peisajul artistic atât de vitreg pentru un om care nu se întremase încă de pe urmă bolii.
Picturile acestei perioade atrag, totuși, atenția, și chiar reușește să expună lucrări alături de Grigorescu, pe care îl aprecia în mod deosebit. De altfel, și Grigorescu era fermecat de Luchian, pe care l-a sprijinit și apărat în față tuturor răutăților vremii.
Însă, până la sfârșitul vieții, în 1916, multe greutăți au pus la încercare existența artistului, boala, sărăcia și trădările semenilor marcând ultimii ani ai săi.
Ștefan Luchian a lăsat în urmă o operă de o universalitate covârșitoare, continuând puritatea artistică a lui Grigorescu, dar pregătind cadrul pentru izbucnirea neașteptată a unui alt român care a câștigat și mai câștigă, încă, spațiul artistic mondial: Constantin Brâncuși.
