Horaţiu Ioan Laşcu s-a născut la data de 8 mai 1964 și s-a stins pe 23 octombrie 1997.
A fost un boem, poate ultimul mare boem al târgului, spun cei care l-au cunoscut. Horațiu a fost mai presus de toate un poet în structura cea mai adâncă a ființei sale. Atât de poet cât să ne aparțină și nouă, fiecăruia. Horațiu – HIL, așa cum îi spuneau prietenii – a devenit nume de poezie, de viață, de boemie, dar și de răzvrătire amară: ”Faceți ce vreți”, ne-a spus înainte de moarte.
S-a născut pe 8 mai 1964 la Stâncești, în familia eminescologului I. D. Marin, la Stâncești. Urmează cursurile primare la Stâncești (1970-1974), apoi la Școala Generală nr. 7 Botoșani (1974-1978), continuând la Liceul Pedagogic ”Nicolae Iorga” Botoșani, secția filologie-istorie, (1978-1980). În vremea liceului se mută la Iași, la filologie-istorie – Liceul „Mihai Eminescu” (1980-1982). Se înscrie și este admis la Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (1983-1987).
Este profesor de limba și literatura română la Școala Generală Todireni, județul Botoșani (1987-1990), iar după revoluție se stabilește la Botoșani. Activează ca redactor la Gazeta de Botoșani (1990-1991) și Hyperion-Caiete botoșănene (1992-1997).
În gazetărie ”nu rezistă prea mult”, scrie Gellu Dorian în revista Forum Cultural din iunie 2003. ”Intră în şomaj şi apoi ca profesor suplinitor la Şcoala generală nr. 6 din Botoşani, unde doar câteva luni a predat limba franceză. Părăseşte şi această slujbă, devenind boemul numărul unu al Botoşanilor. Fără şomaj, fără vreo perspectivă imediată de a se însănătoşi, hălăduie cârciumile botoșănene”, continuă Gellu Dorian.
Se angajează ca referent de artă plastică și artă populară la Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției Populare Botoșani (1995-1997), unde va rămâne până în clipa ultimă a scurtei vieți. ”Aici găseşte mediul prielnic şi slujba pe care o merita şi ştia să o facă. Dar aceeaşi boală îl face de multe ori invalid, de negăsit”.
Se stinge din viață pe 23 octombrie 1997.
Sub semnătura lui Horațiu Ioan Lașcu apar cărțile: ”Înălţarea”, Ed. Padal-Elcom, 1995 (antum) – Premiul Filialei Iaşi a USR, 1996; ”Lacrima neagră”, Ed. Axa, 1998, ”Cartea învierii”, Ed. Axa, 2004 (postume), ”Poezii” (ediţie definitivă), Editura Axa, 2005 si 2012, ”N-am fost niciodată al vostru” (antologie), Editura Junimea, 2017.
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.
”Horațiu Ioan Lașcu putea fi un copil teribil al versului, însă a preferat să se risipească nonșalant”, spune poetul Victor Teișanu, continuând: ”S-a ales mai degrabă cu o altă etichetă, aceea de poet blestemat (maudit), care să exprime condiția sa specială de idealist incurabil într-o lume a violenței și cupidității. Studentul și apoi tânărul licențiat în Litere putea evolua pe o traiectorie firească, încercând să se integreze vremurilor. Poate că a și făcut în acest scop niște pași timizi, dar structura sa sufletească extrem de vulnerabilă l-a făcut să abandoneze repede. (…) Dintr-un soi de revoltă interioară contra ambianței oficiale represive, dar și din reflexul juvenil de a-și epata contemporanii acriți și mediocri, poetul se lasă tot mai des sedus de ispitele bistrourilor și crâșmelor de cartier. Alcoolul mai estompează din viziunile sale tenebroase, dar în același timp ruinează sănătatea trupului parcă tot mai șubrezit. Copilul ascuns între pletele și barba unui eremit suferă atroce pe măsură ce înțelege că nu mai este cale de întoarcere”.
Insuficient cunoscut, Horațiu Ioan Lașcu este ”un poet remarcabil, care îmbină din disperare jocul buf cu gravitația autentică, farsa epidermică și nestins alean după neființă”. Redescoperit, scrie Bogdan Crețu, ”el ar merita să schimbe câte ceva în ierarhia țeapănă a poeziei actuale”.
Horațiu Ioan Lașcu a fost și un excelent grafician, refugiindu-se o vreme și în culoare. ”Se vedea la el o descărcare spontană!”, spune fostul său profesor, pictorul Victor Hreniuc. Era fascinat de culoare, nu de construcția formei, mai spune profesorul de la Școala Populară de Arte.
”În Horațiu răbufneau înclinația, talentul. La el se observa o descărcare spontană pe o lucrare, exact ceea ce însemna talentul. Era mai mult fascinat de culoare, nu de construcția formei, a imaginii. Recurgea la un fel de esențializare, un fel de sintetizare a peisajului. Dar se vedea la el o descărcare spontană, imagini pe care se focaliza atenția lui. Lucra un pic mai simplificator, dar prindea esențialul zonei, al peisajului, cu încărcătura respectivă”, mărturisește pictorul Victor Hreniuc.
numai de bine
despre poeți – mai puțin în ziua de azi
(absolvenții triști ai iluziei despre care se vorbește cu pioșenie
la ora când se-nchid cimitirele)
numai atât cât să poți afla ceva compromițător
numai atât cât să te poți îndrăgosti de o legendă sau
să înveți disprețul suveran („O, râsul satisfăcut al proștilor!”)
numai atât cât în oglindă să-ți
batjocorești chipul cu o imagine
bat clopotele aici în singurătatea morții
mi-e a pelin și a sunete deșucheate
de aceste pământuri târzii peste care noaptea fluieră
a pagubă
mai e puțin și va bate o altă înviere a simțurilor
(lămurește-ți unghiul adult al nașterii tale!)
în rest numai de bine
