Pe 6 mai 1990, pentru prima dată după Al Doilea Război Mondial, frontiera româno-sovietică desface sârma ghimpată și românii de pe ambele maluri ale Prutului se întâlnesc. Entuziaști și plini de nădejde că a venit vremea întoarcerii acasă. Speranță deșartă, după cum se va vedea…
1990, primăvară. În partea stângă a Prutului, (încă) Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, subordonată din 1945 Moscovei. Basarabenii priveau cu speranță peste apă, la frații români de care fuseseră despărțiți de aproape jumătate de secol. Nu le-a fost ușor. Românii din Basarabia soră muriseră în Siberia, răbdaseră foametea și seceta de după război.
Plus ocupația sovietică, cu politica de desnaționalizare și procesul de rusificare forțată a Basarabiei. În dreapta Prutului, românii păstrau în priviri sclipirea libertății după încă proaspătul decembrie. Anii de comunism nu îi făcuseră să uite de frații din Basarabia.
”Podul de flori a fost unul, în realitate, poetic, metaforic, dorit a fi un soi de revoluţie de catifea, pod pe care să nu se verse sânge, nici lacrimi de ură şi disperare, ci doar cele de bucurie, de fericire, sub valuri de flori. Şi de la mic la mare, de la poet la rapsod, de la cântăreţ de muzică populară la folchist, de la dansator la actor, de la opincă până la pantof de lac, toată lumea s-a îngrămădit pe cele două maluri să se bucure după patruzeci şi cinci de ani de comunism şi dezbinare de lumina unei speranţe de unire. Dar atât a fost, nimic mai mult. Celelalte ediţii au fost palide, şterse, iar entuziasmul a fost estompat de independenţa Moldovei din august 1991, când inclusiv România, care trebuia să spună decisiv că unirea este obligatorie, a căzut în plasa clicii bolşevice de la Chişinău şi a creat un nou stat de limbă română, cu toate cele ce au urmat după aceea”,
Gellu Dorian, scriitor
Poetul Grigore Vieru își amintea, înainte de moartea tragică din ianuarie 2009, cum a încolțit primăvăratec ideea acelui pod de flori între cele două maluri ale Prutului, maluri ”despărțite și chiar învrăjbite de atâta amar de vreme de vitregia timpului”. Politicienii din Moldova sovietică au considerat de-a dreptul trăsnită ideea, povestea poetul născut în Pererita Basarabiei, aceștia dând de înțeles că nu e timpul unor asemenea lucruri. Surpriza a venit de la ”tovarășul Petru Lucinschi”, care în noiembrie 1989 devenise prim-secretar al CC al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. ”Am mers fără nicio speranță, dar Lucinschi a acceptat, mai mult, a sprijinit Podul de flori”, își amintea Grigore Vieru.
Primul Pod de flori avea să se petreacă pe 6 mai 1990. Chiar dacă granița a căzut doar simbolic, Podul de flori a rămas în memoria sutelor de mii de oameni, stârnind emoție și astăzi, după 30 de ani.
În ziua de 6 mai, de-a lungul frontierei de 700 de kilometri de pe Prut, au fost deschise opt puncte de trecere. Botoșănenii aveau două puncte de întâlnire: Miorcani – Pererita și Stânca - Costești. Ieșenii au pornit către Sculeni și Ungheni, vasluienii către Albița - Leușeni și Fălciu - Țiganca, iar gălățenii către Oancea - Cahul și Galați - Giurgiulești.
Oficial, organizatorii evenimentului au fost Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Asociația culturală București-Chișinău şi Frontul Popular din Moldova. La Botoșani, Uniunea ”Vatra Românească”.
Printre botoșănenii aflați pe 6 mai la Miorcani era și Ozolin Dușa. Fotograf cunoscut, dar și un excelent observator al timpului, Ozolin Dușa a păstrat nu doar în imagini podul din urmă cu 30 de ani, ci și în mărturii scrise.
”Cel la care am participat eu a fost în dreptul localităților Cotu Miculinți (din Botoșani) și Pererita (satul în care s-a născut marele poet basarabean Grigore Vieru). Cum nu era nici un pod cale de câteva sute de kilometri s-a trecut prin apă. În locul respectiv era până la brâu și, din câte mi-am dat seama, mulți dintre localnici nu o făceau pentru prima dată”,
Ozolin Dușa, fotograf
De pe partea cealaltă a Prutului s-a apropiat prima barcă. Îl aducea pe pământ românesc pe Grigore Vieru. Au urmat Doina și Ion Aldea Teodorovici, dar și poetul Vasile Tărâțeanu de la Cernăuți.
”Mulțimea s-a adunat imediat ca la urs. Cum nu era nici o chestie înaltă prin apropiere, o remorcă de tractor a fost transformată ad-hoc în tribună. Discursuri emoționante, până la lacrimi, s-au rostit. Doina și Ion au cântat despre Lacrima Basarabiei, despre Unire. S-a plâns, s-a aplaudat”,
Ozolin Dușa, fotograf
Poetul Grigore Vieru își amintea, într-un interviu din 2008, mai ales hora din mijlocul Prutului. O imagine care avea să ajungă, în scurtă vreme, un simbol al Podului de flori.
(Grigore Vieru, 6 mai 1990, foto: Ozolin Dușa)
„Era o tensiune emoțională de nedescris. Oamenii se strigau pe nume unii pe alții și se regăseau după ani și ani. La un moment dat, de partea cealaltă a râului s-a aruncat un bărbat în apă și a început să vină spre basarabenii de dincoace. Ai mei din Pererita stăteau încremeniți. Aveau mari emoții și nu îndrăzneau să facă nici o mișcare până s-a aruncat un pereritean în apă. După el au pornit și ceilalți. S-au întâlnit toți la mijlocul Prutului și au încins acolo, în apă, o horă, lucru nemaivăzut și nemaiauzit nicăieri în altă parte a lumii. De aceea spun că par caraghioși astăzi cei care ironizează Podul de Flori. Nu poate fi ironizată lacrima bucuriei”, povestea emoționat Grigore Vieru.
În toamna aceluiași an, un grup de scriitori din Botoșani ajunge la Chișinău. ”Lumea încă mai credea în Unire”, spune Ozolin Dușa. La Uniunea Scriitorilor din Chișinău, poeții din Botoșani s-au întâlnit cu Grigore Vieru.
(Botoșăneni și basarabeni în apa Prutului, foto: Ozolin Dușa)
”I-am arătat fotografiile de la Podul de flori, pe care le cărasem după mine. Pe cea de sus a scris câteva cuvinte: ”Nu poate să moară un popor care se prinde în horă la mijlocul unui râu îngrădit de sârmă ghimpată”. Cred că s-a înșelat. Poate! Și încă cum... Grigore a plecat la stele. Poate acolo să-i fie bine. Poate acolo să fi găsit românii uniți. Unire pe care a visat-o toată viața...”,
Ozolin Dușa, fotograf
Au urmat discursuri emoționante. S-a vorbit despre unire, despre libertate. În limba română, ca frații. Oamenii treceau prin apă de o parte și de alta a Prutului, pe ambele maluri alți oameni așteptau cu haine uscate.
Barca îi duce înapoi pe Grigore Vieru și soții Teodorovici, dar și sute de cărți pentru frații de peste Prut. Se afla, alături de cei trei, și Vasile Tărâțeanu, ”scăpat” nu se știe cum din Ucraina.
Ozolin Dușa descrie, în stilu-i inconfundabil, momentul în care basarabenii au văzut cărțile.
”Grafia latină era pentru mulți moldoveni, încă, o necunoscută. Era cam greu să le împarți, așa că s-au aruncat spre mulțimea care, imediat, a făcut grămadă ca la rugby după ele. ”Acest dulce aruncat al cărților să fie singura agresiune dintre noi!”, a decretat atunci Vasile Tărâțeanu (sau Grigore Levițchi, nu mai știu bine), scriitori din Cernăuți. Nu știu cum îi scăpaseră ucrainenii prin zonă”,
Ozolin Dușa
În apă, dar și pe cele două maluri, un adevărat spectacol. Bătrâni, părinți cu prunci în brațe, oficialități mai mult sau mai puțin scorțoase, discursuri sau îmbrățișări tăcute.
Grigore Vieru povestește, în ”Primul Testament”, și despre medicul venit de la Chișinău. Era însoțit de copilul său de vreo patru-cinci ani.
”Îi promisese încă la Chișinău că va vedea români. Cei de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererita mea aduseseră în fugă haine uscate pentru oaspeții doriți. Se vorbea într-o limbă comună - în română. După două-trei păhăruțe de țuică începuseră să cânte - intonau aceleași cântece comune. La vârsta când încă nu era atins de minciunile noastre lingvistice, băiețelul medicului întrebase cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: ,,Tată, mi-ai promis să-mi arăți români. Care-s ei?”.
Născut în Miorcani, prof.univ.dr. Corneliu Iațu își amintește de acel 6 mai 1990. Un moment istoric pe care l-a trăit, însă, la Ungheni. Unde, spre deosebire de Miorcani, chiar exista un pod.
”Voința oamenilor a desființat Prutul pentru câteva ore. Ne-am cățărat pe podul cu linia de cale ferată pentru a ajunge la frații noștri. Nu pot explica ce simțeam. Era parcă ireal. Soarele strălucea puternic, amețindu-ne cu albul florilor care pluteau pe apă la vale. Ne pierdeam privirile, urmărind fiecare floare cum se depărta, dusă de curentul apei, și iar reluam privirea de la capăt. Erau multe flori. Oameni entuziaști”,
prof.univ.dr. Corneliu Iațu, prorector Universitatea ”Al. Ioan Cuza” Iași
O victorie pe care mulțimea o trăia la o intensitate pe care nimeni nu o anticipase. O victorie care, chiar simbolică fiind, hrănea speranțele a milioane de oameni.
”Era efectul de masă. Era o palmă trasă unui imperiu care-si dădea duhul în ultimele zvârcoliri. Era ca după victoria unui război. Ridicam brațele prelungindu-le spre cer. Eram legătura dintre cer și Pământ. Eram martorii unei victorii”,
prof.univ.dr. Corneliu Iațu
”O șansă la o mie de ani”, spune Corneliu Iațu. ”Speranța nu murise”, consemnează Ozolin Dușa. Podul s-a ”dorit a fi un soi de revoluţie de catifea”, opinează scriitorul Gellu Dorian.
O șansă pierdută? Speranțe aruncate pe apa Prutului? Ce a lipsit atunci pentru ca visul românilor să se împlinească?
(Doina și Ion Aldea Teodorovici, în planul doi Vasile Tărâțeanu, foto: Ozolin Dușa)
”După mascarada de la revoluție era prima oară când poporul se aduna în număr mare. Speranța nu murise. Încă... Multă lume mai credea în unirea Moldovei cu România. Atunci erau sinceri. Istoria recentă încă le ”ardea” inimile. După puțin timp totul s-a schimbat. Românilor li s-a pus încă o dată pumnul în gură. Speranța a murit sub bâtele și cizmele minerilor. Deghizată, șamponată și parfumată, vechea structură și-a făcut loc, din nou, la conducerea țării”,
Ozolin Dușa, fotograf
După 30 de ani de la Podul de flori, Prutul este tot graniță. Iar speranțele ca sârma ghimpată dintre frați să dispară sunt tot mai firave. Ar fi fost altfel astăzi dacă România nu avea un președinte comunist?
”Entuziasmul de atunci putea crea Unirea. Era o șansă la o mie de ani. Din păcate, nu aveam președintele potrivit pentru a o realiza. Era prea legat de Moscova pentru a lua o asemenea decizie. A doua zi s-a dus totul pe apa… Prutului. Iarăși am fost despărțiri de frații noștri. În momente istorice ca acela, o țară are nevoie de oameni vizionari. Așa s-a dus un moment istoric. Ne-am întors la durerea noastră că Prutul desparte încă un popor, o națiune. Și ce șansă am avut!”,
prof.univ.dr. Corneliu Iațu
Moldova anilor 2000 pare suspendată între România și Rusia. Lecția anilor 90 se mai predă doar la capitolele Emoție, entuziasm, speranțe.
”Podul de flori a fost, în realitate, o manifestare de o parte şi de cealaltă a Prutului, care a sensibilizat ideea de fraternitate şi românitate, pe un fond de libertate incipientă, mai ales în România, când de pe 23 aprilie se declanşase fenomenul Piaţa Universităţii, cu finalitatea tragică din 13-14 iunie 1990, când libertăţii şi democraţiei autentice li s-au retezat aripile, înlocuite cu o „democraţie originală”, revărsată cu greu „în sinergia faptelor” prin „meandrele concretului”, cu abilitatea unui criptocomunist, cu şcoli kaghebiste la activ, ales, cu voia noastră, ultimul pe listă, în acel decembrie confiscat şi însângerat. Cred că cei mai mulţi îşi aduc aminte. Dar Podul de flori din acel mai 1990 a fost cel mai lat pod imaginat vreodată peste Prut, de sus, de la Rădăuţi-Prut şi Lipcani la Stânca-Costeşti până la Galaţi, cu dale de urale aruncate de o parte şi de cealaltă a Prutului, care, din păcate, nu s-au transformat şi în structuri durabile de rezistenţă ale unor poduri ale unirii adevărate”,
Gellu Dorian, scriitor
.jpg)
”Sintagma în sine îmi aduce aminte de filmul ”Un pod prea îndepărtat”, în regia lui Richard Attenborough, şi o distribuţie de zile mari: Sean Connery, Gene Hackman, Michael Caine, Robert Redford, Laurace Olivier şi Dirk Bogarde. Podul de flori din mai 1990 a avut şi el o regie şi o distribuţie destul de numeroasă. Ce actori au jucat? Cine a filmat? Erau mulţi actori şi operatori de o parte şi de alta a Prutului, unii amatori, alţii profesionişti, cu grade grele în fosta securitate de la noi, devenită S.R.I., sau kaghebiştii încă în funcţiune în R.S.S.Moldova. Filmul nu a rulat pe marile ecrane, dar s-a derulat sub cerul liber, sub care doar naivii credeau că, gata, Moldova de dincolo de Prut se va unii cu România, iar alţii, mai imperialişti, erau convinşi că Moldova se va întregi şi se va anexa imperiului sovietic de la Răsărit. Asta se putea simţi doar de cei care nu priveau evenimentul sentimental, ci raţional, nu şi de cei sentimentali şi idealişti. Nici unii, nici alţii nu au câştigat nimic”.
”Poate unii cred că Podul de flori a fost o victorie de mare răsunet. Nu, a fost începutul unei păcăleli şi lălăieli continui, care a dat naştere unei boli grave, care, chiar dacă, la nivel declarativ, totul pare fratern, a separat încă o dată frate de frate, fapt care a demonstrat că sângele s-a făcut apă, iar duşmăniile au îmbobocit mai ales de partea stângă a Prutului, în inimile celor care au început să se simtă stăpânii unei ţări pe care o pot jefui, dar şi că o pot aşeza oricând la masa Dumei din Kremlin sau, mai târziu, la cea a Bruxelles-ului, a unei Uniuni Europene care-şi doreşte o extindere mai spre est, ori chiar, pentru unii, mieluşei care pot suge la două oi”.
”Podul de flori trebuia să tranşeze dur atunci şi să decidă ce simbolizează acesta din punct de vedere istoric. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, prin unire autentică, necesară, justificată, acum lucrurile ar fi arătat altfel. Or moldovenii au început să se bată la Tiraspol, să-şi recapete pământul separat de o clică a Armatei a 14-a, iar unii români, abili şi oportunişti, au început să care, la preţ de nimic, în urma deschiderii frontierei, pe acest Pod de flori, tot felul de obiecte, printre care televizoarele color erau la mare căutare”.
”Însă pentru cei mai mulţi, masa mare de oameni, acest Pod de flori, a însemnat o gură mare de oxigen, prin liberalizarea micului trafic de frontieră, în special pentru producătorii agricoli, micii fermieri, care au găsit în oraşele limitrofe pieţele de desfacere ale produselor lor. Abia acesta poate fi pasul cel mai sigur spre o viitoare unire a românilor, aşa cum fapt concret este acordarea cetăţeniei române în special elevilor şi studenţilor, pentru a studia în România, burse şi alte facilităţi, contacte, socializări, care, deja se simt, duc la scoaterea palatalizării din limba vorbită, nu moldovenească, cu accent rusesc, ci română, cu accentele ei corecte, identitare, aşa cum cred cei mai mulţi. Acesta este cu adevărat Podul de flori, consolidat, nu suspendat, cum l-au dorit şi-l doresc cei de teapa lui Dodon. Acel „pod de flori” a dat naşterii unora de teapa lui Voronin, Dodon, ori au scos la iveală arama unora ca Iurie Roşca sau Vlad Filat şi au ţinut la distanţă pe adevăraţii unionişti, entuziasmaţi atunci, în acel început de mai al anului 1990. Din păcate cutuma la noi a încetăţenit în astfel de ocazii lălăieli improvizate, chiote de bucurie, entuziasme de carton şi mai puţin bucurii sincere, cu efecte în consolidarea unor evenimente ca fapte de istorie adevărată. Uneori românii se bucură înainte de a intra cu adevărat în miezul unui câştig adevărat, adică deşală mânzul înainte de a deveni cal bun de călărit!”
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
