Născut la Botoșani pe 27 martie 1885, Constantin Gane a absolvit Liceul „A.T. Laurian”, apoi a urmat cursurile de drept în Germania, obținând doctoratul la Universitatea din Rostock.

A fost avocat în Botoșani, a luptat pe front, a fost chiar și ambasador. Condamnat de comuniști, a murit pe 12 aprilie 1962, în închisoarea de la Aiud.

"Figură de letopiseţ, scriitor de viţă veche, nobil la propriu şi la figurat. Om simplu în credinţă şi vast în cultură. Autorul cărţii "Trecute vieţi de doamne şi domniţe". A murit în Aiud cu puţin înainte de eliberare", sunt cuvintele lui Ioan Ianolide despre botoșăneanul Constantin Gane.

Participă în 1913, ca voluntar, la campania militară din Bulgaria, iar mai târziu la războiul din 1916-1918. Va consemna aceste experiențe în volumele ”Amintirile unui fost holeric” (1914, Premiul Academiei Române) și ”Prin viroage și coclauri” (1922). Numit ambasador în Atena, vreme de câțiva ani, între 1940 și 1941.

A fost condamnat de regimul comunist în 1949 și, urmare a acestei condamnări, moare în închisoarea de la Aiud.

Impresionantă mărturie despre sfârșitul lui Constantin Gane avem de la George Ungureanu, în cartea "Camera zero":

"Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.

- Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite!

Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat:

"Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!"

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de treizeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris "Trecute vieți de Doamne și Domnițe". A plecat în miez de noapte...".

Și Nicolae Nicolau redă, în cuvinte tulburătoare, imaginea unui martir care a sfârșit fără să se revolte, fără să încerce să se salveze:

”Ştia unde se află şi de aceea nu-şi făcea iluzii despre omenia celor care ne păzeau; nu era speriat, nu trăia acel blocaj psihologic pe care l-au trăit alţi intelectuali rasaţi, când s-au văzut la discreţia unor brute analfabete. Nu avea nici un fel de pretenţii, nu credea în miracole de nici un fel, credea puţin că o va duce până la capăt (avea 15 ani condamnare din care făcuse aproape 12 şi acum era la vârsta de 75 ani) şi de aceea căuta să-şi petreacă în linişte, fără evenimente spectaculoase, zilele, una câte una. În intimitatea lui lucra la mai multe proiecte, unul de roman istoric al Cantacuzinilor din epoca asupra căreia se oprise şi Dumas şi Sienkiewicz. Schiţa pe care ne-a expus-o odată, anunţa un ciclu amplu pe mai multe generaţii, care-şi plimbă eroii prin toată Europa, pe la Istambul şi pe la mormintele şi ctitoriile cantacuzine, cu jurăminte, lupte şi testamente spectaculoase. La fel aduna material pentru o galerie de portrete ale unor mame românce, ai căror fii fuseseră ucişi în ultimii 30 de ani. Dacă noi - tineri pe atunci - ne mai revoltam împotriva mizeriei de toată ziua (şi motive erau destule), domnul Gane nu a protestat niciodată, nici faţă de noi, nici faţă de administraţie. Şi era poate cel mai ghinionist om pe care l-am cunoscut vreodată, când era vorba de conţinutul polonicului ce ni se deşerta în gamelă".