Pe 4 mai, anul 1955, George Enescu pleca la Domnul împăcat, spovedit şi împărtăşit. Peste trei zile era dus la Biserica românească din Paris, unde i-a fost săvârşită slujba religioasă ortodoxă. Ceruse în testament să fie înmormântat creștinește.
George Enescu ne-a lăsat o muzică de geniu și amintiri în inimile oamenilor care l-au cunoscut. A clădit frumosul în oameni la fel cum a compus muzică. Cine l-a cunoscut a trăit miracolul frumuseții umane.
Chiar dacă era departe de țară, gândul l-a purtat mereu către Moldova, unde tradiția spune că la înmormântare se împarte pomană pentru sufletul celui plecat. "Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă. În schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri", spunea Enescu, pentru care arta nu a fost niciodată mai presus de credință: "Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred şi în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm".
Lumea întreagă îl venera pe compozitorul născut în Livenii Botoșanilor, scenele de pe toate continentele (din URSS până în SUA) răsunau de muzica sa. Comuniștii făceau tot ce le stătea în putere pentru a se folosi de Enescu. Lovitura cea mai mare a fost atunci când, în 1946, George Enescu avea să părăsească pentru totdeauna pământul natal.
Lui George Enescu i s-a reproșat, de-a lungul timpului, că ar fi fost "cu desăvârșire naiv într-ale politicii". Nu a fost deloc așa, însă comuniștii s-au străduit din răsputeri să se folosească de renumele său.
Îndârjirea și încrâncenarea comuniștilor au atins, însă, cote greu de imaginat. La moartea artistului, în 4 mai 1955, s-a petrecut un fapt care multă vreme a fost învăluit în mister.
Trupul neînsuflețit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniștii români, de la Hotel Atala, din Paris. Muzicologul Viorel Cosma confirmă, pentru Formula AS, că povestea a fost reală: "E adevărat. Situația a fost însă limpezită de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineață, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Maruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din țară din cauza regimului totalitar și că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuți, trimișii Ambasadei au rămas la hotel și au început să dea târcoale. Marucăi i-a fost teamă să transporte coșciugul la Biserica Română, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliția ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeași "stradelă" cu Georges Bizet. Inițial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955. Din păcate, nici o mențiune că a fost român!".
50 de note, rapoarte de informator și scrisori interceptate, acoperind perioada 27 octombrie 1946- 9 august 1968, constituie portofoliul documentar referitor la George Enescu, predat de S.I.E. Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității și publicat integral într-un volum semnat de Ladislau Csendes, violonist și muzicolog, fost președinte al CNSAS, scrie Simona Șerbănescu, jurnalist Radio România Actualități.
Potrivit documentelor publicate de Ladislau Csendes, acțiunea de „neutralizare” a compozitorului cu nume de cod Enache - după formula unui raport datat 5 decembrie 1952 - a fost încredințată Ministerului de Externe, în aprilie 1951, când, cum raportează Alexandru Lăzăreanu, însărcinatul cu afaceri ad-interim din Franța, „am primit sarcina să iau legătura cu George Enescu și să caut să-l conving să se înapoieze în țară”. Pentru a justifica eșecul acțiunii, diplomatul nu a ezitat să-l calomnieze pe Enescu: „nu se simte legat de patrie. A devenit (sau a fost de mai înainte un cosmopolit)”.
George Enescu s-a născut pe 19 august 1881, la Liveni, judeţul Botoşani, şi este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella, potrivit georgeenescu.ro.
Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit "un Mozart român".
După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.
Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1.
În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.
Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).
Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.
După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.
Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin)
În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.
George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
