Hyperion, revista care rezistă la Botoșani, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, capătă de la un an la altul un aer manifest.
Parcă niciodată, în ultimii 30 de ani, cultura nu a fost mai prigonită la Botoșani, și nu ne referim aici doar la retragerea finanțărilor – și așa firave – necesare apariției revistei Hyperion, care s-a văzut nevoită să apeleze la mediul privat, ci și la acțiuni demolatoare de-a dreptul îndreptate către un brand construit în decenii și care are drept frontispiciu numele celor mai importanți poeți români din ultima jumătate de secol românesc.
Nu întâmplător, așadar, Accentele revistei readuc în atenție situația Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Gellu Dorian denunță – sub titlul ”Încă un gest de provincializare, marca UAT Botoșani!” – acțiunea autorităților locale de a încălca protocolul de parteneriat cu organizatorii principali și să caute alți parteneri, anulând în acest fel nu doar o HCL (nr. 281 din 26 septembrie 2019), ci și regulamentul de acordare a Premiului, regulament ”prin care se stabileau organizatorii şi componenţa juriului pentru cinci ani, 2019 – ianuarie 2024, adică până la ediţia a XXXIII-a”.
Urmare a acestor decizii a UAT Botoşani, Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene“ Botoşani și Uniunea Scriitorilor din România,
”organizatorii tradiţionali, deţinătorii de fapt ai palmaresului acestui premiu, prin organizarea efectivă timp de 31 de ediţii, 100%, cu finanţare parţială a acestui premiu (Primăria şi CL Botoşani finanţând parţial acest premiu abia din 2011, până atunci şi de atunci încolo premiul fiind susţinut financiar de sponsori, de donatori şi de Uniunea Scriitorilor din România!), se retrag din organizare, urmând, sub o altă denumire, pe care o vom stabili cu alt partener credibil, să continue acest premiu cu ediţia a XXXII-a, în timp ce UAT Botoşani, alias Primăria Botoşani, să înceapă cu ediţia I premiul cu titulatura înregistrată la OSIM”,
este anunțul pe care îl face Gellu Dorian, redactor-șef al Revistei Hyperion, dar și inițiatorul Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Omnia.
O reacție care vine, se înțelege, după ce Primăria Botoșani a înregistrat la OSIM titulatura celui mai râvnit premiu din România, acordat de peste trei decenii la Botoșani.
Invitatul revistei este Nichita Danilov. ”Poezia, ca și Dumnezeu, e iubire pură”, ne spune poetul care a împlinit 70 de ani. Un interviu care poposește deseori în metaforă, dar rostogolește pe tărâmuri aride amintiri care conturează locuri, nume, chipuri, întâmplări.
”În Moldova s-au născut mai mulţi oameni de cultură decât în toate celelalte provincii româneşti adunate la un loc. Să ne gândim numai la Alecsandri, la Kogălniceanu, la Eminescu, la Creangă, la Iorga, la Enescu, la Sadoveanu, la Bacovia, la Eugen şi Horia Lovinescu, la Garabet Ibrăileanu, la Max Blecher, la Junimea, la Viaţa Românească, la Însemnări ieşene – până şi Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent a lui Călinescu, o carte de căpătâi a literaturii noastre, biblia criticii româneşti, a fost scrisă la Iaşi şi asta nu se uită -, să ne gândim şi la mulţi alţi literaţi şi oameni de cultură care s-au născut aici… Prin urmare, dacă stăm să ne gândim mai bine, după cum spunea şi poetul Lucian Vasiliu, din punct de vedere statistic, s-a produs un dezechilibru. Partea asta a ţării din punct de vedere istoric şi cultural, vorbesc de Moldova, cântăreşte ceva mai mult decât celelalte provincii. Criticii, desigur, care urmăresc cu ochi de vultur fenomenul literar au observat această anomalie istorică şi, observând, dintr-un simţ al datoriei, au simţit nevoia să îndrepte erorile produse de statistica naturii. Ei marşează acum punând accentele pe alte provincii, după cum ai spus, pe Ardeal şi pe partea de sud a ţării. Şi bine fac că vor să echilibreze lucrurile, altfel unde am ajunge?! Deocamdată, Moldova trebuie să se mulţumească cu trecutul. Ea aproape că nici nu mai are nevoie de prezent şi, probabil, nici de viitor. Desigur, când o să apară pe acestea plaiuri un nou Eminescu, tot ca o eroare a naturii, un nou Creangă sau un Enescu, dar deocamdată nu sunt semne că apar, atunci şi critica va coborî de pe soclul ei de marmură şi le va acorda, focalizând toate reflectoarele pe ei, atenţia cuvenită. Până atunci însă trebuie să învăţăm să stăm cuminţi în banca noastră şi să nu cârtim”.
Revista continuă seria interviurilor cu un alt Dialog, de data aceasta cu poetul George Luca: ”Nu-i nici filosofia multă de folos / nici sihăstria multă nu-i folositoare”. Printre mărturisiri/reamintiri, George Luca ne așază înainte și o oglindă menită să arate fără distorsiuni și entuziasmul stătut în care se complace de o vreme ”scriitorimea”.
.jpeg)
”Am mai spus că şcoala lui Lucian Valea nu are continuare. Fără „apostoli“ şi discipoli, cezarul aplaudat la Roma se stinge acasă… Iar literaţii botoşăneni par că se simt bine că stau la colţ. Metafora de calculator, scrierea prefăcută şi referinţa critică orientată au fost folosite şi concurat cu poziţia instituţiilor de referinţă ca trambulină pentru instalarea unui tip nou de vedetă ivită din smârcuri şi bălţi”.
Rubrica Poesis ne oferă poezie de Theodor Damian, Cristina Scarlat, Constantin Iftime, prilejuind totodată reîntâlnirea cu versul Florinei Zaharia.
”Trecutul ne urmărește implacabil”, decretează fostul magistrat Constantin Arcu, fixat definitiv în talpa scriitorului-călător. Deși, coborând vreo câteva pagini ale Beletristicii, George G. Asztalos ne spune că ”Totul e să n-ai nimic”. Cristina Scarlat revine și cu pagini de Jurnal (”Memo – Șotron pe harta lumii”), alături de Leo Butnaru, cu ai săi ”Vectori transpruteni”.
.jpeg)
Cea mai consistentă rubrică a revistei este, și de această dată, cea dedicată Cronicii literare. Semnează și consemnează Vasile Spiridon (Oamenii noilor începuturi), Adi G. Secară (De la „elefantul din pat“ la iubitul care vine din paradis – Un alt Manifest!), Raluca Faraon (”Sancho Panza se preface-n Henric al ∞-lea”, Daniil Iftime (”Un spirit ludic și meditativ într-o formulă adusă cât de cât la zi”), Elena-Brândușa Steiciuc (”Un fabulos muzeu imaginar: Vieţile pictorilor de Constantin Severin”), dar și Victor Teișanu (”Pietre pentru templele aducerii aminte”).
Iar ”deasupra tuturora”... se află Ochiul criticului: Nicolae Oprea (Mihai Ursachi – „ambasador al Melancoliei“) și Constantin Dram (”Între cer și pământ, tăcerea vorbește”).
Paginile își continuă parcursul prin Eminescu in aeternum (Valentin Coșereanu este, încă un capitol, ”desculț în iarba copilăriei”, în timp ce Theodor Codreanu îl aduce aproape pe Tudor Ghideanu). Iar nume precum Leonid Cernov, Serghei Jadan, Paul Celan, Vladimir Holan sau Bernhard Widder construiesc o valoroasă colecție Universalis cu aportul traducătorilor Leo Butnaru, Cătălina Frâncu și Daniil Iftime.
Nu mai puțin consistentă, variată, incitantă este și rubrica de Eseuri, trecând dintr-un registru în altul, în notă personală sau universal valabilă: Al. Cistelecan (”În căutarea bunicului”), Ioan Holban (”Poezia lui Alexandru Mușina”), Marius Chelaru (”Pro Basarabia. Pro Romania”), Vianu Mureșan (”Demonii autorului”), Magda Ursache (”Război cu carte nu se face!”), Petru Ursache (”Vocaţia de editor”), Constantin Bostan (Cu Ion H. Ciubotaru, la „porţile sacrului“ și la curţile lui David Creangă), Ovidiu Petcu (”O alergare de critici”).
