Opinii, interviuri, poezii, proză, cronici și eseuri, noutăți din lumea literară, dar și accente asupra unor fapte culturale care se petrec în viața Cetății.
A apărut revista Hyperion, nr. 7-8-9 (303-304-305), publicație aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în parteneriat cu Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", editor Fundaţia Culturală "Hyperion - Caiete botoşănene".
Încadrată între două picturi semnate de Marcel Alexa (coperta 1) şi Cristian Bîrzoieş (coperta 4) revista Hyperion rămâne consecventă valorilor care au consacrat-o încă de la început, în ciuda vremelnicelor supremaţii sau a ierarhiilor anapoda care se nasc inevitabil în câmpul deseori buruienos al literaturii.
După Accentele lui Gellu Dorian, redactor-şef al revistei, menite să atragă atenţia asupra unui ”muzeu” pe cale să se nască la Botoşani, un interviu scurt, dar lămuritor, vine să reaşeze în făgaşul literaturii un fapt cultural îndelung discutat. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, răspunde întrebărilor lui Valentin Talpalaru, scriitor şi om de radio, care abordează chiar de la început un subiect în marginea căruia s-au aşezat numeroase controverse: Premiul Naţional de Poezie ”Mihai Eminescu”, acordat anual la Botoşani. Despre o discuţie Nicolae Manolescu - Cătălin Flutur (primarul municipiului Botoşani), despre întrunirea Comisiei pentru Cultură de la Botoşani şi, mai ales, despre cine are dreptul să modifice Regulamentul Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, "cel mai vechi premiu naţional din ţară care aparţine unei comunităţi locale", vorbeşte preşedintele USR, care dezvăluie că a găsit la Botoşani o Comisie entru Cultură "oarecum încurcată de toată situaţia".
Colecţia de poezie a revistei începe cu scriitorul Cassian Maria Spiridon (Antologia revistei) şi continuă cu Vlad Scutelnicu, Dumitru Ignat, Angela Baciu, Gheorghe Simon, dar şi cu Gheorghe Vidican sau Liviu Ioan Stoiciu (Poesis).
O consistentă rubrică de Cronică literară aduce în prim-plan mai multe titluri asupra cărora s-au aplecat Vasile Spiridon, Nicolae Sava, Simons-Grazia Dima, Victor Teişanu. Despre Marea reeducare dă mărturie Theodor Codreanu la Eseuri, iar despre Pulberea de aur ne scrie - din şi de dincolo de timp - Petru Ursache: Cînd va veni vremea să ne judecăm propriul trecut, după documente autentice aflate în arhive încă secretizate, nu în tradiţie rolleriană ori după „comisii“ fantomă, cînd vor fi îndepărtaţi viruşii ideologici, vom cunoaşte nu doar „cealaltă“ faţă a adevărului. Atunci criterioniştii „cei mari“, spulberaţi prin detenţii ori în diaspora îşi vor dezvălui, cum sunt convins, chipul autentic de generaţie eroică şi „de aur“.
Cu moartea-n cârcă (sintagma lui Aurel State), Magda Ursache nu renunţă la a scrie/vorbi iar şi iar despre asasinii politici, despre confuzia identitară şi ideologia în care ne afundăm tot mai mult. Deruta morală e în creştere, scrie Magda Ursache în eseul care se sfârşeşte cu o întrebare: Lupta pentru revitalizarea memoriei continuă. Birui-va gândul bun, zidind sens?
Gellu Dorian: Cică nişte scriitori din Botoşani vor un muzeu, care nu le va folosi la nimic
Prin Botoşani, în ultimii treizeci de ani, au circulat mai multe idei năstruşnice, venite din partea unor indivizi la fel de năstruşnici. Dar cele mai ciudate idei au fost şi sunt cele legate de cultura acestor locuri. Cei mai mulţi cred că ţinutul Botoşanilor este un mare rezervor de cultură, de la cea tradiţională, acum improvizată şi scoasă pe piaţă mai ceva decît pe vremea marelui festival al muncii şi creaţiei Cîntarea României, pînă la „crearea“ unor muzee, care mai de care mai mirobolante.
Dar cei care se bazează pe o cultură pe care doar şi-o imaginează nu iau în calcul că această zonă deşi a fost, ce-i drept, un bazin de cultură autentică, numai dacă se ia în calcul faptul că aici s-au născut cele mai importante nume ale culturii române, nume care, în realitate doar s-au născut aici, dar nu s-au format aici, ci au plecat de aici cît mai departe, lăsînd, aşa cum spune vorba din popor, doar numele lor nemuritoare în urmă, acum acest bazin este plin de bălării care acoperă totul şi creează impresia de sat fără stăpîni: importantele instituţii profesioniste de cultură, Teatrul „Mihai Eminescu“ şi Filarmonica stau în chirie, iar clădirea teatrului tinde să devină un simbol al delăsării. Sau dacă s-ar lua în calcul vechimea unor aşezări dacice, cum este cetatea de pămînt de la Stînceşti, aşezarea cercetată de la Jorovlea, descoperirile arheologice din zona Ipoteştilor, care ar certifica o aşezare dacică şi acolo, sau cele ale Miorcanilor şi Hudeştilor, ori aşezările monahale din Coşula şi Vorona, dar şi cele din Botoşani, s-ar putea începe o discuţie despre aşa ceva. Ori pe o astfel de zestre, prost gestionată de singurul muzeu de istorie din zonă, cel din Botoşani, nu se poate consolida o vatră culturală temeinică.
Şi tocmai din această cauză, într-o perioadă de criză culturală fără precedent în Botoşani, apar tot felul de idei, că loc ar fi de pus în aplicare, dar nu şi seriozitate şi fundamentări temeinice, proiecte coerente şi oameni pe măsură.
Pînă nu de mult se discuta despre un muzeu al comunismului sau al „vieţii cotidiene în comunism“. Se ştia şi locul unde va funcţiona acesta, s-au prezentat şi proiecte, gata de pus în teren. Dar pînă la urmă, ideea a ajuns într-o „chiţibişcă“ din centrul vechi al oraşului, aşa cum a numit cel care a avut această idee localul oferit de oficialităţi. Nu s-a făcut nimic.
Dar ideea persistă. Nume „importante“ ale culturii locale se leagă de acest proiect mirobolant. (Continuarea în revista Hyperion)
Citește revista Hyperion AICI
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
