Are carismă, prospețime, dar și un aer ușor desuet care o duce, într-un fel fermecător și incitant, către un ludic neprelucrat, autentic și simplu. Ada Lupu este o apariție care stârnește privirea, indiferent că o vezi pe scenă sau pe aleile vreunui oraș tomnatic.
Surprinde la Ada Lupu amestecul de inefabil și forță, de inocență și maturitate, un spectaculos în realul cotidian care se transformă la limita cu personajul și îi conferă celui din urmă un firesc rar întâlnit în teatru.
S-a născut la Botoșani, în urmă cu 30 de ani. A prins drag de teatru alături de colegii din Atelierul coordonat de Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșca, la Colegiul Național ”Mihai Eminescu”. În 2013 finaliza cursurile Facultății de Teatru, specializarea Arta Actorului și Arta actorului mânuitor de păpuși, în cadrul Universității de Arte ”George Enescu” din Iași. Tot aici a urmat Masterul în Arta Actorului, în prezent fiind și doctorandă.
La finalul facultății, obținea Marele Premiu ”Ștefan Iordache” pentru cea mai bună actriță la Gala Hop, dar și Premiul Publicului la categoria Cea mai bună actriță, secțiunea Individual. Iar în 2018, pentru rolul din ”Măcelăria lui Iov”, a fost distinsă cu Premiul UNITER „Cea mai bună actriţă în rol secundar“.
Fire aparent plăpândă, într-o firavă unduire ce îi adaugă încă un plus de farmec, Ada Lupu impresionează prin forță și maturitate artistică, dublate de o modestie rară. Într-o vreme în care mulți artiști se depărtează de scenă, Ada Lupu joacă. Se joacă. În teatru sau film.
Și se bucură de fiecare dar primit. Așa cum este Zenovia, rolul din serialul ”Vlad”, unde joacă alături de mari actori ai României.
"Voi stați toată ziua pe scaun? Mie-mi place să caut. Cum stau prea mult într-un loc, cum nu e bine. Dar dacă n-ai un cuib al tău, nu va ști nimeni unde să te găsească".
-Dragă Ada Lupu, în 2019 te aflai la Botoșani, cu spectacolul ”Povestea păsării fără cuib”, din care am selectat fragmentul citat, și din care voi extrage și prima întrebare: Are Ada Lupu, astăzi, un cuib al ei? Unde te găsește publicul?
-Cuibul meu e acum la Teatrul Național din Iași, unde sunt angajată din 2015. Însă nu mi-am stins încă dorul de a zbura, îmi doresc să lucrez și în altă parte.
-Pe 25 septembrie ai împlinit 30 de ani, din care jumătate înseamnă scenă, începând cu Atelierul de Teatru de la Colegiul Național ”Mihai Eminescu” din Botoșani (coordonatori Lenuș Teodora Moraru și Gelu Rîșca). O jumătate de viață de roluri, festivaluri, competiții, repetiții, deplasări, castinguri… Însă până a vorbi despre toate acestea, ce a fost înainte de teatru?
-Dacă-ți vine să crezi, încă visez uneori că sunt într-un meci de handbal și mă trezesc sufocată de nostalgie. Nu-mi pot imagina cum ar fi fost viața mea dacă deveneam handbalistă, pentru că nu s-a pus niciodată problema asta până la capăt.
Eu mi-aș fi dorit, poate. Însă toată lumea, familia, prietenii, colegii, chiar profesorii de la Liceul cu Program Sportiv mă sfătuiau să plec de acolo, să mă duc la Eminescu (unde se intra cu cele mai mari medii), eu plângeam, nu voiam să mă despart de ei, mă atașasem enorm, îmi era și frică, până când directorul liceului mi-a zis să încerc, că dacă nu-mi place la Eminescu mă pot întoarce oricând. Și dacă n-o să mai fie locuri (problemă pe care am adus-o în discuție doar ca o scuză pentru a rămâne, știam că dacă plec nu mă mai întorc, orice ar fi), mi-a promis că înființează o clasă pentru mine. La 14 ani l-am crezut. Și m-am dus la Eminescu. Am fost singura din generația mea (eram trei clase) care a plecat la un alt liceu. Toți ceilalți au rămas. Toți. Doar cei care-au picat sau au avut medii prea mici n-au continuat acolo.
-Cum ar fi arătat ”rolurile” din sport (dacă ai fi continuat la Liceul cu Program Sportiv) ale Adei Lupu? Ce a contat mai mult acolo (și poate mai contează și azi): echipa sau performanța individuală?
-Anii aceia au fost unii dintre cei mai intenși, echipa conta, bineînțeles, dar, dacă stau să mă gândesc, echipa nu e nimic altceva decât punerea împreună a performanțelor individuale. Echipa nu concurează cu performanța individuală, ci, dimpotrivă, o stimulează.
Poate cea mai de preț lecție pe care am învățat-o din sport este că a fi fair-play e mai presus decât a fi câștigător. Trebuie să știi să și pierzi. Dar să-ți dorești, totuși, să câștigi... Să lupți! Să lupți corect.
“Scriu şi şterg. Nu mă pot hotărî. Mi se pare mereu că e incomplet. Într-o perioadă scriam poezie, dar nu cu gândul de a şi publica. Acum mă tentează scriitura dramaturgică, poezia a început să mi se pară "neîncăpătoare". E greu să esenţializezi, să găseşti măsura...”.
-În 2016, primeai Premiul I la Concursul de Dramaturgie-Monodramă de la Bacău. Vorbim despre ”Povestea păsării fără cuib”, textul amintit mai sus. Text care a devenit spectacol, în regia lui Iris Spiridon. Ce s-a mai întâmplat de atunci în acest univers intim? Ce mai scrie Ada Lupu, a căpătat mai multă încredere, a prins ”măsura” cuvintelor?
-Scrisul e parte din mine, nu mă pot imagina fără a scrie, dar nu am deloc ambiții literare. Și nici nu mi se pare că altcineva în afară de mine are, cu adevărat, nevoie de scrisul meu. Eu scriu cu un fel de retard, scriu ca un copil mare și nu știu dacă voi putea vreodată să-mi trag scrisul după mine, în prezent. Parc-aș scrie mereu cu sufletul din trecut. Poezii, scenarii am încercat, am început și un roman...
-Există o graniță clară între Ada de acasă și Ada de pe scenă? Ai simțit vreodată că ”joci” în viață și că pe scenă te ”trăiești” pe tine, cea adevărată?
-Nu există graniță și nu cred că ar trebui să existe. Cred că totul este fluid. Și impur. Ne contaminăm... Eu sunt mereu în scenă, uneori mai mult, alteori mai puțin, dar nu mă pot dezbrăca de sufletul meu. De aceea, același personaj arată complet diferit în interpretările mai multor actori. Nu joc nimic în viață, e o prejudecată oribilă că actorii sunt buni mincinoși. Eu nu cred că e așa. Cred că omul, cu cât e mai incapabil să mintă în viața de zi cu zi, cu atât nu va putea face asta nici pe scenă. Și va fi nevoit să caute adevărul.
.jpg)
”L-am întâlnit la începutul drumului, nici nu învățasem să merg, abia îmi țineam echilibrul. M-a luat de mână și m-a ajutat, mi-a încredințat niște personaje la care nici nu ar fi îndrăznit să visez. A fost așa de bun și de generos cu mine în toți anii aceștia, încât îl consider îngerul meu păzitor în meseria asta. Trăiesc senzația unui vis împlinit, teatrul e așa cum mi-l imaginam și lumea din jur își pierde încet-încet din farmec pentru că universul în care ne invită el să pășim e hipnotic și ademenitor. Cel mai mult îmi doresc să îi aduc și eu bucurie prin personajele pe care reușesc să le ofer la repetiție sau în spectacol”.
-Radu Afrim. Un regizor care aproape a devenit un fenomen în teatrul românesc. Să mai amintim că Radu Afrim, pe care, după cum spuneai, ”l-am asimilat în definiția mea ca actor”, te-a însoțit constant de-a lungul drumului, de la Hilde (Femeia mării, 2014), la Trei piese triste (2021). Trecând prin roluri nu mai puțin excepționale marca Afrim (Fiica, în Măcelăria lui Iov – 2017, Ecaterina, în Dansul Delhi – 2019, Mura, în Orașul cu fete sărace – 2020). Ce are special Radu Afrim, cum reușește să transforme un actor într-un personaj atât de credibil, de special, de… spectaculos?
-Are har. Are o imaginație uriașă, e atât de atent la detalii, crede și te face să crezi în lumea în care te aruncă în asemenea hal încât nu ai cum să mai ieși de acolo. Așa că rămâi. Și te adaptezi la noua ta viață. Cu o altă adresă, cu un alt nume, cauți, totuși, să găsești ce-a rămas neschimbat... și trăiești ce ți-e dat să trăiești acolo. Până la capăt.
Este plin de fantezie, e generos, oferă foarte mult actorilor cu care lucrează. Aduce-n scenă oameni, nu personaje. Și are o capacitate de înțelegere a vieții fabuloasă. Uneori mă întreb dacă nu cumva e un vrăjitor care umblă pe aici de vreo 973 de ani, altfel, cum ar putea să le știe pe toate. Apoi mă gândesc că, de fapt, nu cred că le știe. Simte. Are o intuiție fantastică.
-De câteva săptămâni, iubitorii unuia dintre cele mai vizionate filme - și vorbim aici de serialul ”Vlad” - au făcut cunoștință cu Zenovia, fiica procurorului Toteanu, cel din urmă în interpretarea actorului Marius Manole. Cum a intrat Zenovia în viața ta? Cum este experiența aceasta față de cele de până acum, și amintim aici de alte roluri în cinematografie, de la Ada în ”Ecce Homo” (regia Dimitar Kutmanov) la Adelina Marinescu din ”Crucifixion” (regia Xavier Gens) sau Nicoleta Danciu din ”Hackerville” (regia Igor Cobileanski și Miruna Lăzărescu).
-Zenovia mi-e foarte dragă. Vedeam spectacolele Liei Bugnar, pe care o admir enorm, e o artistă superbă și-mi doream să joc și eu într-o bună zi un personaj scris de ea. Nu știam când, dar simțeam că se va-ntâmpla asta. Sau mi se părea că simt, pentru că-mi doream. Și, uite, ce-a fost pentru mine a venit și nu putea fi mai potrivit decât este. Mă bucur că Lia a scris-o pe Zenovia exact așa cum a făcut-o. Mă bucur că această fată e fiica lui Toteanu. Speram demult să joc cu Marius Manole. E un actor fabulos.
Minunat cum mi s-au legat dorințele astea două! Sunt foarte bucuroasă și sper ca întâlnirile astea să se prelungească într-un fel... M-am bucurat mult și de întâlnirea frumoasă cu Adi Nartea, cu care am avut cele mai multe secvențe.
În definitiv, rolul din serialul ”Vlad” mi-a adus multă bucurie.
-Cuvântul. Cum îl modelezi, cum lucrezi, cum te raportezi la cuvânt, Ada Lupu? Cum este cuvântul Adei Lupu în ”Povestea păsării fără cuib” față de cel rostit pe scenă? Cum se transformă (el, cuvântul) în fața camerei de filmat?
-Cuvântul mă exprimă. Așa că e foarte important pentru mine. Nu caut să-l teoretizez, uneori scriu sau rostesc cuvintele mele, uneori ale altora, cred că felul în care alăturăm cuvintele ne descrie esența. Indiferent că e vorba de viața de zi cu zi, de scenă sau de un platou de filmare, încerc să nu rostesc cuvintele din vârful buzelor, ci din adâncul sufletului.
-Unde poate fi văzută Ada Lupu în această perioadă?
-Acum repet pentru următoarea premieră de la Teatrul Național Iași, în regia lui Cristian Hadji Culea, iar până la finalul stagiunii mă voi regăsi și în alte distribuții ale proiectelor viitoare. Publicul mă poate vedea, momentan, în spectacolele ”Trei piese triste” și ”Orașul cu fete sărace”, ambele în regia lui Radu Afrim, ”Unchiul Vanea”, în regia lui Claudiu Goga, și ”Colivia”, în regia lui Cristian Hadji Culea.
.jpg)
(Foto: Facebook / Ada Lupu)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
