Milițienii, însoțiți de securiști, au înconjurat satul și, în miez de noapte, au început arestările. Oamenii ”erau scoși în izmene” din case, aruncați în dubă și duși direct la Securitate. Și astăzi, după mai bine de 70 de ani, în sat parcă mai bântuie teroarea acelei veri.
Când vorbim despre răscoalele țărănești ale secolului trecut, Botoșanii așază drept blazon anul 1907. Despre Răscoala de la Flămânzi s-a scris istorie și încă se mai scrie. Un subiect preferat al comuniștilor. Așa se face că manualele de școală povesteau despre ”exploatarea nemiloasă a țăranilor nevoiași”, precum și despre ”sărăcia cruntă” în care aceștia trăiau din pricina burghezimii.
Nimic nu au scris, însă, manualele de istorie (devenite în timp adevărate materiale de propagandă comunistă) despre revoltele țăranilor care au refuzat colectivizarea, proces care a început în 1949 și a durat până în 1962. Prin colectivizare, erau confiscate proprietățile agricole din țară și comasate în gospodării agricole administrate de stat. Modelul era cel din URSS. Nu puțini dintre cei care s-au opus acestui proces au fost arestați, torturați, deportați.
În 1949 a apărut sistemul cotelor. Țăranii erau obligați să predea statului o parte importantă din producție, de multe ori aceștia fiind lăsați doar cu grâul de sămânță necesar anului viitor. Alteori nici cu acesta. Sistemul cotelor a sărăcit satele, zona rurală înregistrând foarte repede o cădere uriașă.
Comuniștii au pregătit cadrul legal în baza căruia aveau să exercite arestările. Printre legi, hotărâri, ordine de partid și de stat, apar și hotărârile Decretului 306 şi H.C.M. 774/21-07-1949, care prevedeau că "nici o gospodărie agricolă nu va putea treiera fără prezentarea carnetului de cote, iar morile nu vor măcina cerealele producătorilor decât pe bază de adeverinţa de predare a acestora".
.jpg)
Și în Moldova autoritățile se așteptau la revolte, pentru că țăranii nu aveau altceva decât pământul și roadele lui. Încă de la începutul lunii august politrucii de la județeana de partid mișunau prin comune și încercau să îi determine pe săteni să nu se împotrivească noilor cerințe.
”În această regiune oamenii obişnuiau să-și ducă cerealele în şură unde şi le treierau cu batozele ce le aduceau acasă. Din acest punct de vedere au refuzat să ia carnetele de cote”, scrie Cicerone Ionițoiu, în ”Revolte țărănești”.
Văzându-se în fața unui val de răscoale, Gheorghe Gheorghiu-Dej amenința că regimul de democraţie populară va zdrobi fără cruţare orice încercare de grupare sau de rezistenţă faţă de măsurile economice şi sociale luate de partid şi guvern.
Starea de nemulţumire cuprinsese toată ţara şi manifestările contra sistemului de asuprire prin cote izbucneau pretutindeni.
În zona Mihăilenilor, satele fierbeau, țăranii erau tot mai greu de stăpânit. Războiul, foametea care i-a urmat, slăbiseră nu doar trupul, ci și răbdarea oamenilor. Nu mai aveau decât pământul. Să cedeze de bună voie roadele și să devină sclavi era peste puterile lor.
”Rogojineștii au știut și știu să aprecieze adevăratele valori, pe toți acei care i-au tratat cu dreptate, dar în aceeași măsură au reacționat, ori de câte ori s-au simțit amenințați și nedreptățiți”, scrie Aristide Zub în cartea "Forme de rezistenţă anticomunistă. Zona Siretului Superior. Documente, mărturii, evocări, consecinţe", publicată în 2015 la Editura Pim.
Astfel că, la Rogojești, întregul sat a reacționat în vara anului 1949, atunci când autoritățile comuniste au încercat să le ia țăranilor ”pâinea de la gură”, obligându-i să transporte cerealele la aria organizată pe islazul satului, pentru a fi vămuiți, după voia administrației de atunci.
Era o zi duminică. În sat au venit mai mulți activiști de partid pentru a-i lămuri pe proprietari să ridice de la primărie carnetele de cote. Sătenii i-au așteptat și au început a huidui. Apoi i-au pus pe fugă: ”Afară cu bolșevicii, n-avem nevoie de comunism!”.
Imediat s-a dat alarma și nu a durat mult până când în sat au intrat două camioane încărcate cu milițieni. Înspăimântați, oamenii încep să se retragă și intră fiecare pe la casele lor. Însă comuniștii nu trec ușor peste ofensa primită. Protestatarii sunt monitorizați, se fac liste cu capii revoltei. În sat erau, ca peste tot, mulți informatori ai Securității, astfel că nu e greu să fie identificați toți cei care au fost prezenți, în acea duminică, pe islazul satului.
În noaptea de 6 spre 7 august 1949, sătenii sunt arestați.
Oamenii nu au avut nicio scăpare. Casele au fost înconjurate de milițieni și securiști. Intrau, întorceau totul cu susul în jos, îi urcau în mașini pe cei găsiți în locuință și îi duceau direct la Securitate.
Scoși din case, aruncați în dube și duși la sediul Securității din Siret. Cercetați, bătuți fără milă. Dosarele sunt trimise către Tribunalul Militar Iași, sătenii sunt condamnați pentru revoltă sau instigare la revoltă împotriva ordinii sociale. Primesc între 1 și 5 ani. Printre cei arestați și condamnați îi găsim pe Vasile Ciripaniuc, Elena Șucaliuc, Vasile Cozlav, Olimpia Ivaniciuc sau Ștefan Seminciuc.
”Cei mai mulți dintre condamnați, când s-au întors acasă, erau ”terminați”, bolnavi, cu grave sechele, și au trăit în mare suferință. Ivaniciuc Olimpia, lovită mai ales la cap, a devenit amnezică și sfârșește, la scurt timp, în anul 1953”, scrie Aristide Zub.
Vasile Ciripaniuc a fost adus ca martor la procesul de la Tribunalul Militar Iași. Însă a refuzat să rostească vreun nume al vreunui participant la revoltă. A fost el însuși dus la Canal, fără judecată.
”S-a întors după doi ani cu sănătatea zdruncinată, a decedat la scurt timp, după ce a umblat din spital în spital”, povestește Aristide Zub.
Despre arestarea, în miez de noapte, a lui Ștefan Seminciuc dă mărturie și fiul său, Vasile. ”A fost luat în izmene”, condamnat și dus la Canal. ”Când trăia în sat, Ștefan Seminciuc era un om vesel, glumeț, dar comuniștii i-au întunecat ființa”, la întoarcere nu mai era același om. În urma unei lovituri cu pumnul în ureche, i-a fost spart timpanul. Nu a mai auzit până la sfârșitul zilelor.
Nici astăzi, spune Artistide Zub, după atâta amar de ani, sătenii nu uită urgia din acea vară a lui 1949. Mulți dintre membrii familiilor din care s-au făcut arestări în anul 1949 au și astăzi rețineri în a relata evenimentele și urmările dezastruoase ale acestora asupra comunităților sătești.
.jpg)
”A uita faptele ce au dus la curmarea violentă a multor vieți omenești, persecuțiile la care au fost supuși, înseamnă a nu avea respectul cuvenit față de cei care au avut curajul de a se opune fățiș sau tacit regimului care le-a schimbat brutal destinul și statutul social”, spune mai departe Aristide Zub
Desigur, nu doar la Rogojești au fost revolte. Comunele din jur fierbeau, au fost aduși militari iar ordinele erau clare: se trage fără somație. Au fost uciși, nu departe de Rogojești, oameni în Calafindești și Frătăuții Noi. Zeci de țărani arestați și aruncați în beciul Securității, apoi condamnați. Morții au fost îngropați în gropi comune în cimitirul din Rădăuți.
”Oamenii trebuiau să înțeleagă să nu-i de glumit cu noua putere, că trebuiau să accepte, fără împotrivire, lagărul comunist”, scrie Aristide Zub.
Revolta de la Rogojești este consemnată și în „Anale Sighet 7. Mecanismele terorii”, Fundaţia Academia Civică (1999), care preia astfel mărturiile din anii 1990-1992 ale juristului Corneliu Nicoară: ”La Rogojești, sătenii au alungat doi delegaţi trimişi de la Rădăuţi cu sarcina de a organiza aria comunală. În noaptea de 6/7 august 1949 satul a fost înconjurat de miliţienii veniţi cu două camioane, iar zece ţărani au fost arestaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi pentru instigare publică”.
"Forme de rezistenţă anticomunistă. Zona Siretului Superior. Documente, mărturii, evocări, consecinţe", de Aristide Zub, pune sub ochii celor interesați date privitoare la formele de rezistență anticomunistă.
”Necesitatea unor microbiografii de acest fel nu poate fi pusă la îndoială, mai ales că nu există, după cum se știe, alte demersuri analoage pentru regiunea în cauză. Autorul a pus la lucru documentele disponibile, dar și memoria unora dintre supraviețuitori, căutând să contureze o imagine cât mai aproape de realitate”, scrie în prefața cărții istoricul și academicianul Alexandru Zub.
(Academicianul Alexandru Zub)
Alexandru Zub este nimeni altul decât fratele lui Aristide Zub.
Constantin şi Saveta Zub au adus pe lume zece copii - şase băieţi şi patru fete. Familie de ţărani vrednici din satul Maghera, comuna Vârfu Câmpului. Saveta, fiica lui Costache Iţco - tâmplar la curtea boierului Moruzi - şi a Elenei - moaşa satului Vârfu Câmpului, vestită mai ales pentru că ştia să prepare leacuri pentru diferite boli - era o femeie înţeleaptă, viguroasă şi harnică.
Se spune despre Saveta Zub că îi încânta pe copiii satului cu poveşti şi, lucru extraordinar, vorbea adeseori în proverbe.
Constantin Zub era fiul tâmplarului Dumitru şi al Haretei. A ştiut să ducă "povara" demnităţii fiului său Alexandru, arestat de comunişti pentru "crima" de a-l fi cinstit la Putna pe domnitorul Ştefan cel Mare: i s-a desfăcut contractul de muncă, a fost bănuit că unelteşte împotriva noii orânduiri, dar nu s-a încovoiat niciodată în faţa celor care i-au prigonit fiul. A trăit 79 de ani (d. 17 august 1979), fără să mai apuce zorii libertăţii.
Din familia Zub, numele Alexandru este cel mai cunoscut. Serbarea de la Putna, ameninţările Securităţii, zvonurile care mai de care mai înfricoşătoare, culminând cu arestarea în tren, la miez de noapte, şi cei şase ani de puşcărie grea, nu sunt pagini de literatură, ci componente ale unui destin exemplar.
Iată însă că și fratele său, Aristide Zub, aduce contribuții importante la istoria trăită sau cunoscută prin membrii familiei sale.
(Prof. Aristide Zub)
”M-am gândit că nu pot să trec indiferent pe lângă un asemenea fenomen cumplit în istoria României. Am lărgit sfera de cunoaştere în toată zona Siretului Superior, în fosta plasă, Berhometele – aşa se numea plasa -, din care fac parte comunele Vârfu Câmpului, Zvoriştea, Zamostea, Grămeşti, pe partea dreaptă a Siretului, întorcându-ne, Mihăileni, Dersca, am abordat şi Hilişeu. Am făcut cercetările cuvenite în arhive, documentare la faţa locului. Am constatat că foarte mulţi învăţători, intelectuali, se fereau să vorbească, frica încă nu dispăruse”, spune Aristide Zub despre volumul "Forme de rezistenţă anticomunistă. Zona Siretului Superior. Documente, mărturii, evocări, consecinţe".
O carte - și nu numai ea – care ar trebui să se găsească în toate bibliotecile școlare ale județelor Botoșani și Suceava. Poate nu e timpul pierdut.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
