Pentru Părintele Ioan Harpa, calea mântuirii este foarte clară şi simplă: e calea înfrânării şi a pocăinţei, a crucii, dar şi a bucuriei.
Multă bucurie, venită prin harul Duhului Sfânt, care nu mai poate fi simţită de oamenii pătrunşi de duhul lumii. Cuvântul Părintelui este plin de nădejde, acea nădejde care vine din propria viaţă duhovnicească, dar şi din experienţa întâlnirii cu mulţi oameni care, în pofida greutăţilor vremilor noastre, se ţin cu statornicie pe calea Adevărului. Pe ei să-i avem ca model, iar cuvintele Părintelui ca hrană, acum, la vremea de pocăinţă a Postului Mare.
– Părinte Ioan, constatăm că slăbim duhovnicește, de la generație la generație. Care credeți că ar fi explicația?
– Sigur, poate nu e numai o explicație, dar una din cauze cred că este pătrunderea duhului lumesc în viața noastră, mai ales în viața noastră de creștini. Și spune Sfântul Nicolae Velimirovici că duhul acesta lumesc pătrunde din pricină că omul contemporan are o sete nemărginită de putere, de plăcere și de avere. Iar setea aceasta, în loc să fie dusă în partea desăvârșirii duhovnicești, este dusă în partea alimentării cu lucruri lumești. De aceea omul slăbănogește duhovnicește. Dar dacă omul încearcă să biruie puterea, plăcerea și averea, atunci încet-încet el se revigorează duhovnicește.
– Și cum să le biruim, ca să dobândim și noi această revigorare?
– În primul rând, omul trebuie să caute bucuria. Constatăm că generația noastră nu mai caută bucuria ‒ caută mai mult plăcerea. Și atunci, căutând plăcerea, nu mai poate să aibă această bucurie pe care ți-o dă lupta. Totdeauna bucuria vine prin luptă. Știți, cum cântăm și la biserică: „A venit prin Cruce bucurie la toată lumea”, adică prin jertfă, prin luptă. Și, dacă omul nu mai luptă, atunci nu mai are bucurie. Deci una din metodele de a birui duhul lumesc ar fi jertfa.
După aceea, omul trebuie să-și dorească să aibă o viață duhovnicească, și atunci trebuie să o ceară de la Dumnezeu în rugăciune: „Doamne, umple viața mea de lucrarea Ta!”. Și, dacă omul ar cere lucrurile acestea în rugăciune, sigur că Dumnezeu n-ar rămâne dator, ne-ar răspunde. Dar trebuie și noi să ne facem partea noastră de treabă. Pentru orice lucru în lumea aceasta este o conlucrare între harul lui Dumnezeu și efortul nostru personal, deci ar trebui și noi să ne străduim, după putere.
– Cum ați defini bucuria și cum să simțim această bucurie în suflet?
– Bucuria adevărată, totdeauna, nu este din lumea aceasta. Nici noi nu trebuie să ne simțim că facem parte numai din lumea asta. Când omul simte că altă lume îl așteaptă, că, de fapt, casa lui nu este aici, că aici este „străin și călător” cf. Evrei 2:11, cum zice Sfântul Apostol Pavel, când omul simte lucrul aceasta, atunci își face loc în inima lui această bucurie.
– Tot Sfântul Pavel ne spune foarte clar: „Lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva stăpânitorului întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății2. Cât de grea este această luptă, Părinte?
– Aparent, este o luptă foarte grea. Și, dacă n-ar fi harul lui Dumnezeu, nimeni n-ar putea să o ducă. Dar sigur că Întruparea Mântuitorului și toată iconomia Lui, de la Întrupare și până la Pogorârea Sfântului Duh, tot ce a făcut Mântuitorul pentru noi nu este altceva decât, cum zice Sfântul Evanghelist Ioan, „să strice lucrarea și puterea celui rău” cf. I Ioan 3:8. Și atunci, dacă știm că Mântuitorul, înaintea noastră, pe unde trecem noi acum a trecut și El, stricând lucrarea celui rău, atunci sigur că și noi ne simțim foarte întăriți în lupta pe care o ducem. Nu prin puterile noastre, ci prin ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu putem lupta împotriva acestor duhuri ale răutății care sunt în văzduh , cum zice Sfântul Pavel.
– Pe de altă parte, avem nevoie și de modele vii pe care să le vedem biruind aceste duhuri. Mai găsim astfel de modele în ziua de azi?
– Să știți, cu mila lui Dumnezeu, sunt. Sunt oameni care ‒ mă uit așa, din experiența mea slabă de preot slujitor și duhovnic ‒ sunt oameni care încă au armele duhovnicești active, puse în lucrare. Mai ales oamenii mai în vârstă care, cât de cât, au trecut prin alte vremuri și au deprins niște metode de luptă, așa cum se lupta odată. Din ce în ce sunt mai rari, dar sunt și foarte prețioși pentru Biserică și pentru viața noastră. Iar modelele sunt nu numai în rândul clerului, nu numai în rândul monahilor, modelele sunt și în rândul mirenilor. Toți suntem dăruiți de Dumnezeu cu aceste arme. Pentru că nu sunt două Evanghelii: una pentru călugări și una pentru oamenii din lume, ci avem aceeași Evanghelie și aceleași arme și același mod de luptă împotriva celui rău.
De pildă, să ne gândim în lume: un om cu o familie grea, cu mulți copii, cu multe sarcini, care încearcă să împace și legea, să împace și familia, și care-și face datoria și față de Biserică, un astfel de om este un model foarte concludent în privința acestei lupte. Mă uit acum, de când sunt eu în Botoșani, de vreo 20 de ani și mai bine, și găsesc astfel de familii care împreună ‒ soț, soție, copii ‒ încearcă așa, cu un eroism deosebit, să facă față tuturor provocărilor, și lumești, dar și duhovnicești pe care le cere Biserica de la noi. Merg la slujbă, postesc, priveghează și au și în societate o viață deosebită.
– În războiul nevăzut pe care îl ducem, avem nevoie de o permanentă trezvie. Cum să ne cultivăm trezvia, mai ales când trăim în atâta împrăștiere, în atâta agitație?
– În primul rând, trezvia vine dintr-o simplificare a vieții. Omul care are o viață complicată nu poate să fie treaz. Pentru că trezvia înseamnă să fii axat pe niște probleme esențiale și, dacă ai viața prea complicată, nu prea mai știi să distingi care-s problemele esențiale și care nu-s esențiale. Și atunci, dacă tu îți simplifici viața și te concentrezi pe problemele esențiale, faci un pas spre trezvie. Apoi, la simplificarea aceasta a vieții trebuie să adaugi un program susținut, constant, zilnic de rugăciune. Și negreșit, la trezvia care se cere în lupta aceasta trebuie să ai și niște momente de liniștire, de retragere din iureșul lumii. Toate acestea ajută să ai o trezvie îndestulătoare pentru a face față războiului duhovnicesc nevăzut.
Un om care vrea să trăiască cât de cât duhovnicește trebuie să găsească niște simplificări. În primul rând, trebuie să aibă un program strict: atât îmi rezerv pentru telefon, atât îmi rezerv pentru asta, atât îmi rezerv pentru asta. Omul să se mulțumească cu cât mai puțin. Și, sigur, să caute ca în lupta aceasta de simplificare a vieții să-L implice direct pe Dumnezeu: „Doamne, arată-mi în viața mea ce este esențial, la care nu trebuie să renunț, și ce este mai puțin esențial, la care poate că trebuie să renunț”.
– Să ne oprim puțin asupra rugăciunii. Îi simțiți, Părinte, pe oamenii care vin la sfinția voastră și se roagă mai mult?
– Sigur că da. În biserică îi observăm prin modul lor de a sta la slujbă. Cei care stau mai atent și cu multă răbdare, aceștia cu siguranță au o rugăciune mai profundă și au mintea în inimă. Omul care nu are o rugăciune cu mintea în inimă este mai nerăbdător, mai agitat, iar intră în biserică, iar iese, și nu-i fixat pe o lucrare esențială. Apoi, omul acesta care are mintea în inimă vine mult mai des la biserică decât unul care nu are această lucrare, pentru că slujbele bisericii îl hrănesc.
Omul care se roagă mai mult are gândul mereu la Dumnezeu. Chiar și când nu zice o rugăciune, Îl are pe Dumnezeu tot timpul în fața ochilor și gândul lui este mereu acolo. Și atunci, toată viața lui devine rugăciune, chiar și atunci când nu se roagă.
– Știu că la mănăstire nu aveți telefon mobil, nu aveți e-mail, deci chiar ați pus în aplicare această simplificare a vieții. Simțiți concret că vă ajută acest lucru?
– Foarte mult! Să știți că, dacă n-ar fi fost lipsa asta de mijloace tehnice, n-am fi putut rezista. E adevărat, aflăm veștile un pic mai târziu, cu zece minute, cu un sfert de oră, dar asta nu contează. Avem bucuria aceasta, că parcă suntem mai centrați pe esențial. Și ne ajută foarte mult la rugăciune, pentru că primul lucru care trebuie să-l simți este o dragoste de-a merge la rugăciune. Și cred că, dacă am avea aceste mijloace ale tehnicii, nu ne-ar mai atrage așa de mult rugăciunea ‒ ne-ar atrage mai mult tehnica. Or, când te apropii de rugăciune, simți o bucurie, pentru că, de fapt, asta e bucuria creștinului și a călugărului: să se apropie de Dumnezeu, să vorbească cu El prin rugăciune. Apoi, ne simțim foarte liniștiți, pentru că știm că niciodată nu vom întrerupe rugăciunea ca să răspundem la telefon. Știm că, atunci când începem rugăciunea, trebuie să ne adâncim până ne săturăm de rugăciune. Înțelegeți?
– Dar pentru noi, care trăim în lume și suntem foarte legați de tehnică, cum ar fi posibil să dobândim această râvnă și dragoste pentru rugăciune?
– Nu e imposibil, poate la început e mai greu… Dar în primul rând omul trebuie să-și facă un program de rugăciune. Neapărat, în fiecare zi, să nu treacă peste momentele de rugăciune. Nu orice om se poate ruga la un anumit timp: sunt oameni care se roagă mai bine seara, sunt oameni care se roagă mai bine dimineața. Ei, momentele acestea în care fiecare simte că se poate ruga sunt momente peste care nu trebuie să trecem.
Apoi, pasul următor care s-ar impune ar fi să încercăm, câte un pic, să nu mai fim așa de dependenți de mijloacele acestea tehnice. Câte un minut pe săptămână dacă ne-am debarasa, vom ajunge să le reducem din ce în ce mai mult. Și, dacă am redus un sfert de oră din timpul pe care îl alocăm tehnicii, sigur că e un câștig minunat. Dar trebuie să-I cerem și ajutorul lui Dumnezeu. Nimic nu poate mai mult ca Dumnezeu să lucreze în viața noastră. Să-i cerem Lui să fim liniștiți la rugăciune. Să-i cerem Lui să avem o rugăciune cât mai adâncă. Să-i cerem Lui să fim așa cum ne-am dori noi să fim în rugăciune.
– Se spune că lăcomia pântecelui este patima care duce la trândăvie și mai apoi la curvie. Cum să ne înfrânăm pântecele, mai ales acum, în Postul Mare?
– La noi la mănăstire, Postul Mare începe printr-o ajunare de trei zile ‒ deci este un șoc pentru organism. Când intrăm în Postul Mare, trei zile nu mâncăm nimic, și nu bem nici apă. Sunt și Părinți mai îmbunătățiti care de duminică până vineri nu mănâncă nimic. Și atunci, șocul acesta deodată te desprinde de lăcomie. După aceste trei zile de post, în fiecare an simțim că ne mulțumim cu foarte puțin și că stomacul nostru s-a micșorat foarte mult. Deci ca să scăpăm de lăcomie trebuie să dăm organismului un șoc, o trezire, să-l facem să se mulțumească cu puțin. Și nu poți să-l faci să se mulțumească cu puțin decât printr-un efort mai mare.
Sigur că lăcomia afectează tot comportamentul nostru duhovnicesc. Nu numai că ne face trândavi, cum ați spus dumneavoastră, și desfrânați, dar în general omul care-i lacom nu are nimic clar în viața lui, totul este o lâncezeală, totul este la el în ceață. De aceea, în primul rând, lupta trebuie dusă cu trupul. Nu poți să scapi de lăcomia pântecelui dacă nu-ți faci un program de masă: ai două mese pe zi, două să fie; ai una, una să fie! Iar între mese, nimic. Să cauți să duci o luptă cu tine însuți până te înveți să ții programul mesei și atunci nu mai ești lacom. Dimpotrivă, mâncarea devine ceva secundar, ceva care, da, te ajută, dar nu-ți creează o dependență. Și, ca sa ajungi aici, trebuie o luptă cu tine însuți, dar să știți că efectele-s minunate.
– Acum, la fel, în post trebuie să punem mai mult accent pe pocăință. Din păcate, ne simțim inima împietrită. Ce-ar trebui să facem ca să ne pocăim cu adevărat?
– Postul Mare este perioada din an care este centrată pe pocăință. Postul Crăciunului nu-i așa, Postul Adormirii nu-i așa. Dar în Postul Mare totu-i centrat pe pocăință. Toate slujbele ne ajută să ne străpungem inima, să nu mai fim cu ea împietrită. În această perioadă ni se cere, în primul rând, să avem înaintea ochilor chipul lui Dumnezeu, Care mi-a făcut atâta bine și Care atât de mult ne iubește și atât de mult dorește mântuirea noastră încât, numai când ne gândim că L-am părăsit, că am greșit, că L-am negat de-atâtea ori în viața noastră, atunci inima noastră nu poate fi decât străpunsă. Pentru că am greșit față de Cineva care ne iubește foarte mult, și în același timp simțim că nu putem trăi fără această Persoană care ne iubește foarte mult. Iar a ne întoarce la această Persoană presupune să ne străpungem inima. Apoi, ca să ne continuăm această străpungere a inimii, trebuie să ne recunoaștem păcatele, tot ce am greșit, și să primim orișice canon, numai ca să dobândim iertarea păcatelor ‒ cum a făcut Zaheu Vameșul. Zaheu singur și-a dat un canon, dar nu un canon ușor: „De-am nedreptățit pe cineva, întorc împătrit!” cf. Luca 19:8. Ați văzut? Cel mai greu canon!
– Ați întâlnit oameni care și-au curățit inima prin lacrimi?
– Da. Am întâlnit oameni care au intrat în viața mănăstirească după o viață de zbucium, mai spre bătrânețe, după 50 de ani. Iar în viața mănăstirească tot timpul i-am văzut lăcrimând: când asistau la slujbe, când auzeau un cuvânt despre Dumnezeu, despre mila Lui, despre iertarea Lui. Apoi, când se citeau la biserică anumite minuni ale sfinților sau anumite fragmente din canoane, iarăși îi năpădea plânsul. Aveau această pocăință permanentă. Pocăința este și o Taină a Bisericii din cele șapte, dar este și o virtute. Este o Taină prin faptul că noi, în cadrul acestei Taine, dobândim iertarea sacramental, prin harul care lucrează prin preotul duhovnic. Dar este și o virtute, adică o stare permanentă de a-ți părea rău de ce ai făcut și de a dori să-ți reînnoiești viața. Și am cunoscut astfel de persoane în viața monahală, dar și în rândul oamenilor din lume. Marea majoritate a bătrânilor, a femeilor mai ales, au în Postul Mare acest chip înfrumusețat de prezența lacrimilor, pentru că totdeauna lacrimile spală și luminează fața omului.
– Ce sfaturi ne dați ca să facem o spovedanie cu cât mai mult folos duhovnicesc?
– În primul rând, spovedania trebuie să o privim ca pe o șansă a noastră. Noi, când ne ducem la spovedanie, nu trebuie să ne ducem cu frică, ci cu inima deschisă, pentru că e șansa noastră de-a ne curăți păcatele. Nu-i un favor pentru duhovnic. Duhovnicul, de fapt, e chiuveta unde ne spălăm. Noi ne ducem să ne curățim, și atunci trebuie să ne ducem cu gândul acesta de mare bucurie că avem șansa să ne spălăm, să ne curățim sufletește.
Apoi, trebuie să fim foarte sinceri, pentru că totdeauna spovedania sinceră aduce o mare mângâiere și o mare întărire duhovnicească. Apoi, să primim cu dragoste sfaturile pe care ni le dă duhovnicul în scaunul spovedaniei și canonul, chiar de e mai anevoios, să încercăm să-l facem. Și-atunci sigur că spovedania are efectul ei deosebit.
– Părinte, ce le puteți spune celor care nu vor să se spovedească, spunând că au prea multe păcate și Dumnezeu nu-i iartă?
– Da. Sunt unii care nu se spovedesc pentru că spun că nu au păcate: „Ce-i acela păcat? Ce-i aceea pocăință?”. Mai cu seamă în cultura occidentală vedem extrema aceasta foarte periculoasă, în care se anulează tot ce e duhovnicesc. Iar în cealaltă extremă este omul deznădăjduit, cum ați spus, care nu se spovedește pentru că nu mai crede în iertarea lui Dumnezeu. Mi-aduc aminte o întâmplare din viața Părintelui Cleopa. Un om deznădăjduit a mers la Părintele Cleopa și i-a spus: „Părinte, eu sunt un om pierdut. Am făcut atâtea păcate! Nu mai am nici o șansă la mântuire”. Și Părintele Cleopa îi zice: „Păi, bucură-te dacă ești un om pierdut!”. „De ce să mă bucur, Părinte?!” „Pentru că Hristos a venit să-l caute pe cel pierdut. Și tu ești ăla!”. „Și cum să fac să mă întâlnească Hristos?” „Așază-te pe unde trece El”. „Și pe unde trece?” „Prin biserică. Așază-te pe calea unde trece Hristos și atunci nu mai ești un om pierdut. Ești un om mântuit”. Calea aceasta a deznădejdii, totdeauna, trebuie s-o tămăduim cu gândul că Hristos a venit să-l caute pe cel pierdut cf. Matei 18:11.
– Cum să învingă rușinea cei care merg la spovedanie?
– Să știți că rușinea e un mare dar. Dacă nu rezolvăm problema păcatului, aici, în scaunul spovedaniei, unde este foarte ușor, va trebui să o rezolvăm la Înfricoșata Judecată, unde va fi mult mai greu. Așa că-i mult mai simplu să mă duc la scaunul spovedaniei, la un om pus de Dumnezeu acolo, un om ca mine, care are și el slăbiciuni și poate are și păcate ca mine. Da, e adevărat, am un pic de rușine, dar trebuie să-mi calc pe inimă și să-i spun așa, cu toată frica și sinceritatea, necazul meu, și-i mult mai simplu să rezolvi problema în scaunul spovedaniei decât s-o las nerezolvată pentru Înfricoșata Judecată.
Eu, când văd că cineva are rușine la spovedanie, îi mai pun unele întrebări: „Măi, poate s-a întâmplat așa, poate vreodată așa…”. Și apoi spun: „Uite, și eu, ca om, de multe ori am fost ispitit, poate și eu am fost tentat să ajung acolo”. Și, încetul cu încetul, dacă omul cu adevărat a făcut păcatul, sigur că-l mărturisește. Dar trebuie și încurajat. Noi avem autoritate de duhovnic, dar trebuie să avem o autoritate fără răutate, o autoritate cu bunătate. Și atunci omul, dacă ai o autoritate cu bunătate, se deschide și el.
– Înainte de a merge la Sfânta Împărtășanie, mărturisim: „Dintre păcătoși, cel dintâi sunt eu”. Cum să facem ca aceste cuvinte să fie un simțământ care să ne pătrundă inima și nu doar niște simple vorbe?
– Să știți că acesta este un mare adevăr. La Împărtășanie nu se duc oamenii drepți. La Împărtășanie se duc cei păcătoși care au nevoie de îndreptare. Pentru că Mântuitorul nu a venit pentru cei drepți. Știți? Așa spune în Evanghelie: „N-am venit pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși” cf. Marcu 2:17. Sigur, și Sfânta Împărtășanie, la fel ca Sfânta Spovedanie, este șansa prin care noi putem scăpa de păcat, pentru că Împărtășania se dă „spre iertarea păcatelor”, care este o condiție să moștenim viața cea de veci. Și atunci, nu-i un neadevăr când mărturisim că „cel dintâi dintre păcătoși sunt eu”. Dar ca să avem simțământul acesta, trebuie să avem o pregătire corespunzătoare. Se vorbește mult astăzi de Împărtășanie rară, deasă. Ei, nu! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „împărtășanie cu pregătire”. Nu îndrăznesc să spun „cu vrednicie”, pentru că vrednic nu-i nimeni, dar cu un pic de pregătire. Iată, Sfântul Simeon Noul Teolog, de exemplu, spunea: „Niciodată să nu ne împărtășim fără lacrimi”. Când știi de ce dar te apropii, când știi din ce hrană guști, când știi cum iubirea lui Dumnezeu ți se oferă ca mâncare și băutură, sigur că ești mișcat. Și tot canonul de Împărtășanie, dacă ați observat, are tocmai acest rol de a stârni în noi aceste lacrimi care sunt și de pocăință, dar sunt și lacrimi de bucurie, de nădejde că ne învrednicim de un așa de mare dar. …
(Familia Ortodoxă, interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu)
