Cu greu ne putem imagina astăzi că pe scândura Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani au jucat Calboreanu, Birlic, Tănase, Vraca, Bulandra. Că pe scena micului oraş moldav au urcat pentru a cânta Enescu, pentru a conferenţia Iorga.
În anul 1927, de pildă, pe 6 şi 7 martie, botoşănenii au aplaudat îndelung prezenţa lui George Enescu. Concertul a avut loc la Teatrul ”Mihai Eminescu”.
O personalitate care fascina pe marile scene ale lumii, un compozitor aclamat, un pianist care umplea săli în Europa și îndepărtate Americi. Însă nicăieri nu era ca acasă, la Botoșani. Aici, Enescu simțea forța pe care i-o dă pământul natal, se hrănea cu energia țăranilor pe care atât de mult i-a iubit.
Ziarul „Informatorul” scria în legătură cu marele violonist: „Botoşănenii au ştiut întotdeauna să dovedească că înţeleg arta şi preţuiesc pe artişti şi asta tocmai prin deosebirea cu care ştiu să-şi manifeste entuziasmul şi admiraţia pentru cei merituoşi şi indiferenţa pentru ceilalţi. (...) Să dovedim că ştim a răsplăti pe marii români care duc pretutindeni fala neamului şi prin activitatea lor superioară înnobilează numele de român”. (Informatorul din 6 martie 1927)
În acelaşi număr al „Informatorului” aflăm că Enescu a interpretat la Botoşani opera ale marilor muzicieni I. S. Bach, E. Isaye, Mozart, Beethoven, Kreisler, Ravel, Haendel.
”N-a fost o sărbătoare mai mare în Botoşani, ca acea de la şase Martie. Cei care l-au auzit în dese rânduri pe Enescu, prietenii lui chiar, n-au putut să prevadă perfecţiunea la care a ajuns astăzi interpretarea mai mult decât sublimă a maestrului”, rostea mai târziu Christian Ciomac.
”Astăzi Enescu nu mai este acel virtuos, care învinge toate greutăţile tehnice ale vioarei, acel virtuos care pune inima generoasă în serviciul interpretaţiunei; astăzi maestrul se ridică peste toate aceste remarcabile însuşiri, pentru a adăoga şi pe aceea a unei priceperi, a unei concepţiuni superioare de artă. O bucată de muzică intrepretată de Enescu, n-are numai farmecul unei clarităţi impecabile, a unei nuanţări admirabile, a unui sentiment de o distincţiune excepţională, ci ea este transformată, revoluţionată şi apoi redată în aşa fel, că gândul cel mai ascuns din inima autorului îşi găseşte expresiunea distinctă şi simţită”, scria în Libertatea din 12 martie Christian Ciomac.
O sinceră prietenie s-a legat, în acel timp, între George Enescu şi Christian Ciomac, celui din urmă îi şi datorăm, de altfel, minunate cronici de muzică şi teatru consemnate în vreme. În casa lui Ciomac, marele Enescu poposea de câte ori avea concerte sau conferinţe la Botoşani.
Aparţinând comunităţii armene din Botoşani, Christian Ciomac a absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti, fiind o vreme şi primar al urbei Botoşani (1928-1929), dar şi senator de Botoşani.
Prietenia cu George Enescu venea, în special, în urma relaţiei pe care compozitorul o avea cu fratele lui Christian, şi anume Emanoil Ciomac. Prestigios cronicar, critic muzical și muzicolog, cu studii muzicale la Conservatorul din Iași și la Conservatorul de Muzică din Leipzig, Emanoil Ciomac este cel care a tradus libretul operei Oedip despre care Enescu spunea că este cea mai bună traducere și singura valabilă.
Un consecvent consumator de artă, Christian Ciomac s-a dovedit a fi, până la urmă, un excelent cronicar al evenimentelor care se petreceau în Botoșaniul interbelic.
„În domeniul muzicei, al artei cele mai complicate, mai subtile, mai de tradiţie, i-a fost dat românimei să numere pe marele maestru, de două ori mai scump nouă, căci este şi moldovan, pe George Enescu, nume de aur ce va fi scris în cartea de glorie a renaşterei poporului nostru. Eminescu în literatură, Gigorescu în pictură, Enescu în muzică, iată cele trei coloane de granit – îndrumători şi înfăptuitori – ale templului de artă românească, semn de înaltă civilizaţie universală, în numele căruia poporul românesc îşi poate lua loc de cinste în areopagul de superioară umanitate a tuturor neamurilor”, scria Christian Ciomac.
În pagina dedicată lui George Enescu, în „Informatorul”, Christian Ciomac publică şi câteva amintiri legate de talentul interpretativ al compozitorului născut la Liveni:
„Eram în clasa a doua de liceu, când se anunţă un concert de vioară al copilului – absolvent al conservatorului de Viena – Enescu, băietul lui conu Costache de la Dumeni, bré! Ţin minte parcă ar fi fost ieri. În vechea aulă a Liceului „Laurian” pe estradă, apare un romănaş, zburlit şi încruntat. Cocoanele mari, din elita Botoşanilor, în frunte cu adânc înţelegătoarea ’ntr-ale muzicei, D-na. Eleonora Ciolac, patronau şi încurajau din răsputeri micuţul. Micuţul însă era artist mare, şi puţin se sinchisea!
A pus mâna bărbăteşte pe arcuş, şi a cântat… Şi ce frumos a cântat! Ultima bucată de pe program Zigeunerweisen, a lui Sarasate, mi s’a părut ceva coborât din cer; toată noaptea aria populară mi-a şoptit în ureche…
A doua zi ora de muzică cu Fleury! Nu ştiu ce comedie îi spun á propos de concert, în comparaţie cu înalta lui vocaţiune şi mă pomenesc cu o teribilă tiradă: „Idiota şi prostuleanca, ti şporlesc afară, pe un an de zile, ai noroc că-ţi cunoscut pe tat’tu… mă ţi pus una la conduita şi una pi trimestru”, şi aşa a debutat Enescu în viaţa mea, cu un unu la muzică pe trimestrul al II-lea, în cea de-a doua clasă a Liceului „Laurian”… Era prin 1894…
Şi timpul a curs… Iată-mă student la Bucureşti, la drept şi litere… Cu un coleg al meu Gociu, de la Liceul Internat. Ciorsăiam sinistru, concertul de Mendelsohn, eu din scripcă, el din piano. Când nu mergea cu arcuşul cântam din gură, şi când nu răspundeau clapele, Ticuţă făcea ca trombonu. Dar ne plăcea grozav… Seri după seri îi trăgeam… Scăpam de octave şi ne încâlciam în arpegii; treceam de arpegii o picniam în duble coarde… Dar era bine! Într’o bună dimineaţă întră Gociu aferat!
Măăă! Enescu cântă concertul de Mendelsohn! Fuga la bilete şi iată-ne la Atheneu stalul al… treilea, cam în fund. Şi începe maestru ca în basme… După atacul octavelor, mi se pune un nod în gât teribil, mă uit la Gociu: intrase până în urechi în fotoliu… După partea întâi începe cantilena din Andante,… Gociu suflă nasu, dar trece repede batista pe la ochi; nodul meu la gât să plesnească… S’a terminat… N’am aplaudat… Braţ la braţ ne-am dus, tăcuţi, acasă. Am luat notele şi le-am aruncat sub pat… Gociu a închis pianul cu cheia. De atunci n’am mai cântat concertul de Mendelsohn…
Şi iată-mă soldat! Nişte mascarale la Comănduirea pieţei Bucureşti, lucru mare! Cel puţin de două ori pe lună mă alegiam cu căptuşala
Profesorul de muzică Fleury, francez la origine, refugiat, nu reuşise încă să vorbească bine în limba română – n.a. de la manta tăiată, carâmbii de la cizme spintecaţi, matasa de la capelă ferfeniţă… Concertele simfonice se ţineau Duminica după masă la Atheneu. Şi iată pe program divinul concert al lui Beethoven, solist George Enescu, acompaniat de orchestra Ministerului de instrucţiune. Cu mantaua sfâşiată, cu gustul amar al înjurăturilor gratuite, m’am strecurat hoţeşte la concert. Ce splendoare! Ce sărbătoare!
În educaţia sufletului meu, în propăvăduirea filosofiei cele bune a vieţii, nu ştiu dacă zecile de volume, ce tociam, şi cele câteva duzini de profesori ce înghiţisem au făcut pe jumătate, cât acel infinit de dulce şi de sfânt concert, al lui Beethoven. Şi aşa cu cei patru ani de studenţie la Bucureşti, picătură cu picătură mi-am şlefuit fărămitura de diamant din adâncul ascuns al inimei mele, sfânta cuminecătură începând, de la maestrul cel bun, dela superbul George Enescu”.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
