”Aurul dur” de la Botoşani era o comoară pentru industria locală.
La Miorcani, pe malurile Prutului se afla singura mină de silex din România şi una dintre puţinele din Europa. Avea sute de angajaţi dar a fost închisă în urmă cu 18 ani, importantele resurse rămânând neexploatate în măruntaiele pământului, din cauze încă neclare. Silexul şi nisipul cuarţos din mină erau folosite pentru industria sticlei.
În judeţul Botoşani, pe malurile Prutului, la Miorcani, a funcţionat timp de câteva decenii singura mină de silex de pe teritoriul României. Rocile negre şi foarte ascuţite la aşchiere sunt o adevărată comoară pentru industria sticlei dar şi a emailurilor. Din ele se obţin atât faianţă, obiecte sanitare dar şi celebrele pahare din cristal. Totodată în aceeaşi exploataţie minieră, pe lângă silex se găsea şi preţiosul nisip cuarţos, din care se făcea sticla cea mai fină.
Era o mină de aur atât pentru industria sticlei, dar şi pentru micul târg minier din nordul extrem al Moldovei. După 1990, aşa cum s-a întâmplat cu aproape toată industria românească, miracolul minier de la Miorcani a devenit istorie. Nimeni nu ştie cu exactitate de ce preţioasele mine de la Miorcani, acum 11 ani şi-au închis definitiv porţile. Astăzi fostele galerii au fost zidite, îngropând în măruntaiele pământului, pentru totdeauna o bogăţie, unică în România şi extrem de valoroasă pentru întreaga Europă.
Mirocaniul este astăzi un sat sărac şi fără perspective dintr-un capăt uitat de Românie. Face parte din comuna Rădăuţi Prut, ultima localitate românească la graniţa cu Republica Moldova. De altfel singura graniţa este Prutul şi renumitul ”Pod de flori” al lui Grigore Vieru. Acum trei decenii însă, această mică localitate rurală, era un adevărat târg minier, cu oameni capabili să-şi ţină copiii la şcoală şi să întreţină familii numeroase. Erau oameni cu salarii mai mari decât inginerii zootehnici ai CAP-urilor din zonă.
”Noi eram oameni din adâncuri, cei care trudeam la mina din Miorcani”, spune Mihai Nistor, un sătean de peste 70 de ani care a lucrat peste 30 de ani în subteran.
Într-adevăr, comoara Miorcaniului şi cea care a transformat zona comunitatea aproape într-un orăşel prosper de la graniţă, a fost mina de silex şi nisip cuarţos de pe malurile Prutului. A fost înfiinţată în 1960, după ce autorităţile comuniste au prospectat zona, după materie primă. Mihai Nistor ştie bine,fiindcă a intrat în mină chiar de la inaugurare.
”În 1960 au fost făcute prospecţiuni. Au găsit o bogăţie de silex şi nisip cuarţos în adâncuri. Atunci au decapat şi au făcut şi galerii. A fost făcută mina. Erau două galerii. Pe una intram noi minerii, iar pe cealaltă băga aer. Eu am început să lucrez în 1961 şi am ieşit din câmpul muncii în 1995. Am lucrat şi la suprafaţă dar şi în subteran la extras silex şi nisip”, spune Mihai Nistor.
La prima vedere silexul pare o rocă dură, urâtă şi inutilă. Cel puţin în vremurile moderne. Pentru industria sticlei, era însă o comoară. Din ea se puteau face multe produse.
” Erau folosite bilele de silex în industria sticlăriei pentru confecţionarea cristalului. Adică cunoscutele pahare din cristal. Dar era folosit şi pentru faianţă, emailuri şi aşa mai departe. Pentru industria sticlei era aur curat. Mai ales că silexul de aici este de foarte bună calitate”, spune Gheorghe Nistor, un miorcănean care a lucrat în subteran.
Pe lângă aceasta alături de silex, în aceeaşi mină, se găsea şi nisip cuarţos. Unul dintre cele mai fine din Europa.
”Vă daţi seama ce noroc chiar să ai. În aceeaşi mină să fie şi silex şi nisip cuarţos. Păi noi la Miorcani stăm pe o comoară. Aveam tot ce trebuia pentru industria sticlei şi nu numai. Inclusiv pentru izolatori era valoroasă această resursă. Erau în straturi succesiv, nisipul cuarţos şi silexul. Noi în mină le sortam în vagoneţi”, spune Gheorghe Nistor.
Mina de silex şi nisip cuarţos de la Miorcani a cunoscut o adevărată epocă de aur în perioada comunismului. Timp de 30 de ani, galeriile s-au diversificat iar cantităţi uriaşe de materie primă, silex şi nisip cuarţos, alimentatu industria sticlei din România şi nu numai.
”A fost singura mină de silex din România şi una dintre puţinele din Europa, cred că mai erau doar trei. Aşa am aflat de la ingineri. Era o exploataţie foarte importantă”, spune fostul miner.
Galeriile erau conectate la o staţie de sortare aflată în apropiere, tot pe malul Prutului printr-o linie de cale ferată. Vagonetele cu minereu porneau din subteran şi se opreau la staţia de sortare. Acolo silexul era împărţit pe categorii. Nisipul cuarţos era şi el separat de impurităţi.
”Noi munceam în subteran, extrăgeam în vagonete iar apoi vagonetele plecau pe şine până la staţia de sortare. Acolo silexul era sortat, curăţat şi apoi încărcat şi trimis la beneficiar.”, spune Gheorghe Nistor. De la Miorcani bilele de silex şi nisipul cuarţos luau drumul Dorohoiului, tot în judeţul Botoşani, acolo unde se afla cea mai importantă fabrică de sticlă din România comunistă. Şi nu numai. ”Dădea şi la Dorohoi,unde se făcea sticlă, cristal şi porţelan dar şi în toată ţara la Cluj, Bucureşti şi oriunde se făcea faianţă, obiecte sanitare, adică pentru baie”, spune fostul miner.
Mina de la Miorcani, nu era doar o comoară pentru industria sticlei, şi industria românească în general dar şi pentru localnici. Dădea de lucru la peste 300 de oameni. Intrau de la 6 dimineaţa în măruntaiele pământului şi ieşeau la ora 14.00. Al doilea schimb ieşea la ora 22.00. La un moment dat au fost şi trei schimburi. Munca în mină era grea şi periculoasă.
”Se lucra şi în trei schimburi. Nu aveam unelte sofisticate. Târnăcopul,lopata şi vagonetul. Plus erau lămpi cu carbit. Au fost şi accidente, au murit oameni în adânc. Era riscul să rămâi, fără aer. Dar te uitai la lampă. Când pâlpâia flacăra şi te luau căldurile trebuia să ieşi. Şi încă repede. Ce mai, în sânge şi sudoare am construit România socialistă, aici în subteran la Miorcani”, spune glumind bătrânul miner.
Oamenii erau însă mulţumiţi. Salariile erau mari şi toată lumea o ducea bine. Rădăuţi-Prut erau aproape un orăşel, cu numeroase facilităţi.
”Femeile nici nu trebuiau să muncească la CAP. Minerii aveau salarii mari. Din leafa lor trăiau toţi. Îşi purtau copiii la şcoală, le cumpărau ce doreau la neveste”, spune fostul primar Alupoaie.
După 1990 aşa cum s-a întâmplat peste tot în România post-comunistă, visul frumos de la Miorcani s-a terminat. Privatizarea a însemnat şi moartea minei de pe malurile Prutului. Totul a început cu reducerile de personal. Din 300 au mai rămas până în 1995, în jur de 150 de oameni. Motivele au fost aceleaşi ca peste tot. Au dispărut comenzile. Trebuiau găsiţi agenţi economici care să cumpere materia primă. De altfel prima a căzut industria sticlei, lăsată de noua democraţie fără contractele cu ţările comuniste. După ea, ca un efect de domino, au căzut şi cele care-i furnizau materia primă.
” A fost ca o mină de aur pentru localitate. Pentru că mulţi şi-au purtat copiii în şcoli, muncind în mină. Dar, după 1990 când au început privatizările a început să decadă totul. Nu se mai lucra centralizat. Trebuiau căutaţi beneficiarii. La rândul lor beneficiarii trebuiau să aibă putere economică să cumpere materia primă. Şi cine avea atunci, puterea economică din vremea comunismului. Odată cu industria sticlei a căzut şi mina. Pentru că noi furnizam mult la Dorohoi. Era aproape. Mai apoi patronii nu şi-au permis să livreze prea departe”, spune Gheoghe Nistor.
Comenzile au scăzut progresiv. Cerea de nisip cuarţos a scăzut şi ea. Au intervenit şi obişnuitele devalizări din anii 90. De exemplu singura fabrică de izolatori din ţară, spun foştii mineri, a fost pur şi simplu desfinţată de un francez.
” Noi furnizam cantităţi mari de materie primă la Izolatorul, fabrica de la Botoşani. Era singura din ţară la aceea vreme. A venit un francez, a luat-o şi a desfinţat-o să nu fie concurentă pe piaţa liberă.”, spune fostul miner.
În aceste condiţii, singura mină de silex din România, în anul 2007 şi-a închis definitiv porţile.
” Era firma Mindo, din Dorohoi, care o deţinea. O deţinea încă din 1990. Au zis că nu mai sunt comenzi, că nu mai era profitabilă. Cum să nu fie profitabilă?!”, spune Mihai Nistor. Sunt zvonuri că inclusiv taxa de exploatare a minereurilor impusă de statul român era mult prea mare. Din acel moment, Miorcaniul, ca şi întraga comună Rădăuţi Prut a decăzut. ” A fost un colaps. Ce să mai facă oamenii. De la bunăstare au ajuns la sărăcie. Acum se uită la lună şi la stele. Ce să facă în colţul ăsta de ţară. Stau şi se gândesc cu nostalgie la comunism. Că le-a dat de muncă şi că era industrie”, adaugă fostul miner.
Astăzi, vechile guri de mină încă se mai văd. Sunt năpădite cu verdeaţă, iar copacii le-au încercuit cu rădăcinile. Vechile şine au dispărut şi ele iar în vechea staţie de sortare bate vântul. Foştii mineri, sunt foarte în vârstă. Cei care nu au atins vârsta pensiei s-au reprofilat. Din vechiul târg minier, Rădăuţi-Prut şi Miorcaniul au devenit doar nişte sate sărace de la graniţa de nord a României. În tot acest timp, la Miorcani, în subteran zac rezerve valoroase şi neexploatate. (Sursa: Adevărul)
