La o casă din satul Corni. Ploaia cade mărunt, o femeie mărunțică, cu părul adunat într-un batic, și alta cu un toc mai înaltă, stau de povești la poartă. Virginia, cea micuță, se retrage fâșneață în curte și merge repede în bucătărie să pună de-o cafea. Începe să plouă și mai tare și Gheorghe, soțul ei, trebuie să se întoarcă cu oile. De cinci ani fuge de vreme rea ca șoarecele de pisică. Medicii i-au spus pe-atunci că inima nouă care îi bate în piept este specială și trebuie să se ferească de orice boală sau virus.
Gheorghe Iureț avea 39 de ani în 2010. Se afla mai mult plecat de-acasă, nu foarte departe de soția și cei doi fii ai săi. Firma la care lucra avea sediul în Vatra Dornei, dar câștiga bine și nu se plângea de muncă niciodată; era tânăr, cu dragoste de familie și putere de muncă. Își aduce aminte ca și cum ar fi fost ieri, de dimineața aceea de duminică în care s-a trezit istovit și cu stare de rău. A crezut că a luat te miri de pe unde gripa porcină, era atunci în floare. Gheorghe suferise de fapt un infarct și nu a știut.
„Atunci era cu gripa porcină și am crezut că am agățat-o. Am început să iau antibiotice, nu m-am dus nicăieri. Am lucrat cinci zile cu infarctul, s-a dus mușchiul. Aveam o durere extraordinară în piept, dar nu știam ce se întâmplă. De unde să știu, dacă nu mă știam cu dureri de nici un fel?”, se întreabă și acum Gheorghe. A fost un om sănătos de când se știe.
A trăit mereu la țară, a sărit primul când era vorba de lucrat pământul, a mers cu oile pe câmp și-a numărat stelele de știe acum locul fiecăreia în pânza neagră a cerului de noapte. Nu a răcit niciodată de când era copil și o boală serioasă nu s-a ținut niciodată de el. Mare i-a fost mirarea când, ajuns la Institutul Inimii din Târgu Mureș, medicii i-au spus: „îmi pare rău, dar șansele sunt minime, cinci la sută. Dar având în vedere că sunteți tânăr, încercăm”. A sperat și așteptat operația cu fervoare, voia să fie omul care-a fost dintotdeauna. În scurt timp însă, avea să afle că niciodată nu va mai fi „el”.
L-au programat de ziua femeii, pe 8 martie. „Eram bucuros, că în sfârșit se rezolvă, și atunci mi-au spus că șansele au scăzut la doi la sută. S-a dus mușchiul. Singura posibilitate, transplantul. Îți dai seama cum te simți atunci. Aveam 39 de ani. În momentul în care mi-a zis, am căzut”, povestește cu greu bărbatul. Își freamătă mâinile fără încetare. De cafeaua de pe masă nici nu s-a atins. Nici acum nu își explică cum s-a întâmplat totul atât de brusc. Astăzi era sănătos, lucra cât pentru zece, a doua zi avea nevoie de transplant de inimă.
Dar Gheorghe nu mai caută răspunsuri. A avut speranță până la sfârșit, a intrat pe lista de transplanturi, dar în așteptarea inimii noi, viața lui era o continuă agonie. Mergea greu, când urca scările, chiar își lua inima în dinți: mergea cu nitroglicerină sub limbă, inima pompa cu o putere de doar 15%. Nu mai avea șanse.
„Dar am avut credință. M-am rugat mult. Totul e să crezi, te agăți de orice speranță”, spune el.
Virginia stă în ușă, cu mâinile încrucișate la piept și ascultă povestea soțului ei de parcă ar fi pentru prima dată. Deși o știe atât de bine. „Când am mers la preot și i-a deschis cartea, i-a spus că la zi mare va primi o veste bună și chiar pe 8 septembrie, de Sfânta Maria, a primit vestea de la Tg. Mureș. Aveau o inimă pentru el”, își amintește soția lui. Își privește cu dragoste partenerul de viață. Gheorghe e încă tânăr la suflet, dar trupul i-a îmbătrânit încet. Are părul cărunt și-n jurul ochilor, câteva fire de riduri răsfirate ca o pânză de păianjen.
Mureșenii vorbeau întruna în perioada aceea despre un accident grav de circulație. O fată de 28 ani era prinsă între fiarele unei mașini, iar medicii nu-i mai dădeau nicio șansă. Fata se afla în moarte cerebrală și doar aparatele o mai țineau în viață. Părinții tinerei au avut atunci prima discuție cu medicii despre posibilitatea ca fata lor să își doneze inima unui bărbat cu zece ani mai în vârstă ca ea, cu soție și doi copii acasă. Părinții au spus „da”, și de-atunci, au început emoțiile cele mai mari pentru Gheorghe. Avea să primească o inimă nouă.
Pe atunci Alexandru și Iulian, cei doi băieți ai lui, erau mărișori. Cel mare începea clasa a X-a, cel mic era la generală. Virginia își amintește bine momentul în care i-au scos inima din piept soțului ei. Alex a sunat-o de acasă și i-a spus: „mami, simt ceva, o moleșeală, o durere în piept”. Băiatul nu știa că tatăl său stă cu pieptul deschis pe masa de operații.
Cu o tăietură de 25 de centimetri care îi străbate pieptul, la o săptămână de la transplant, Gheorghe se ridica singur din pat și se bărbierea. În salon cu el mai era un bărbat care stătea în pat de o lună cu o inimă nouă. „Când a văzut că eu la șapte zile, mergeam cu trolerul prin cameră, mi-a spus că nu-s întreg la cap, că ăia mi-au pus ceva”, povestește Gheorghe râzând. Tot din perioada de recuperare își amintește de doi tineri care au avut transplant de cord cam în aceeași perioadă. S-au cunoscut acolo, s-au îndrăgostit și acum două veri au făcut nuntă. Colegul lui de salon, însă, s-a stins la scurt timp după. El crede că dacă avea mai multă grijă de el, reușea să scape.
„Dar el imediat după ce-a ieșit din spital, a ieșit la terasă și a mâncat mici. Ți-e interzis să faci asta, trebuie să mergi cu mască pe gură, să ai grijă mare, să fii izolat de restul lumii. Imunitatea e mult mai scăzută. Și acum, nu e lună de iarnă în care să nu răcesc”, spune Gheorghe. El crede că viața la țară i-a fost vesta de salvare. Că a trăit înconjurat de natură, a mâncat sănătos și nu a mai pus gura nici măcar pe-un pahar de vin de cinci ani încoace. De la operație, și-a cumpărat oi, două vaci, cal. Își crește gospodăria, în timp ce băieții lui cresc odată cu ea. Alexandru a plecat în străinătate, Iulian e la Seminarul Teologic din Botoșani.
Viața lui e normală acum. Se tot gândește la fata care a murit pentru ca el să trăiască și este zilnic recunoscător. Nu a luat nicio parte din amintirile ei, așa cum se spune, dar, într-un fel, fata îi alimentează viața, și nu e zi în care să nu îi mulțumească. La început a vrut tare mult să-i cunoască pe părinții celei care i-a donat inima, dar ei s-au retras încet, să-și plângă pierderea, și el n-a mai insistat.
Pentru Gheorghe, inima nouă a însemnat o viață nouă, dar el a rămas același om. „Se spune că organele ar avea memoria lor. Dacă eu am inimă de fată, aș putea să spun nu știu ce, dar nu e nimic. Eu chiar nu am avut nicio schimbare. Atunci, imediat după operație, dar probabil de la luminile din salon, îmi apărea SMURD-ul și mă trezeam. De vreo trei ori s-a întâmplat; așa a fost probabil atunci, după accident, cât era ea conștientă”, își amintește capul familiei. Și acum i se face pielea găină când se întoarce în trecut. Se întreba dacă va avea coșmarul acela pentru tot restul vieții. Dar s-a oprit. Întreg coșmarul s-a oprit: infarctul, durerile de după, lupta pentru viață, transplantul, inima nouă. Acum Gheorghe Iureț trăiește.
[[galerie-foto]]
