Pentru mulți pare un miracol cum, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grenadele cădeau în curtea femeii, aceasta visa la o lume mai frumoasă prin cântec.
Are 100 de ani și o colecție impresionantă de cântece și poezii, compuse în cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care le-a adunat într-o gentuță pentru care cele mai cunoscute vedete din țară s-ar bate.
Veronica Doroftei este din comuna Tudora, județul Botoșani. Femeia a trecut prin Al Doilea Război Mondial, prin foamete și chinuri grele și și-a văzut bărbatul exploatat în armată. Pentru a-și alina durerea, aceasta a compus o colecție impresionantă de melodii și poezii, pe care le-a ascuns într-un loc secret din odaie
Veronica Doroftei va împlini 100 de ani pe 1 februarie. Bunicuța este un tezaur viu.
Deși a studiat doar două clase, Veronica a învățat singură să compună, să scrie și să citească. Femeia s-a născut între Primul și Al Doilea Război Mondial și a trăit, poate, cele mai cumplite momente ale istoriei României.
Povestește cum s-au născut toate creațiile sale, cum le-a compus și, mai ales, cui le-a cântat. Pentru că știe că nu mai are mult de trăit, ultima sa dorință este ca melodiile ei să fie împrăștiate în întreaga lume. Are însă un preț.
Chiar dacă a terminat doar două clase și nimeni nu a inițiat-o în cursuri de canto, femeia și-a găsit alinarea în cântec. Bătrânica povestește cum își alina tristețea, cum își lua gândul de la greutăți prin cântec și poezie.
„M-am născut între Primul și Al Doilea Război Mondial, la 1 februarie, 1921. Am trăit vremuri grele, maică. În loc de păsări, vedeam avioane militare pe cer. Oamenii se băteau pe un castron de făină, pentru că era foamete. Munceam cât era ziulica de lungă la câmp și asta pentru că nu aveam ce să punem pe masă la copii de mâncare”, povestește Veronica Doroftei.
Bătrânica de 100 de ani din Tudora își amintește cu nostalgie cum a compus cântecul cucului în primii ani de tinerețe. Pentru că în fiecare zi mergea la lucrat pământul, Veronica a simțit că se împrietenește cu cucul. L-a auzit, așa cum spune, vorbindu-i și inspirând-o să compună, poate, unul dintre cele mai frumoase cântece pe care România îl are astăzi.
„Maică, noi mergeam des la câmp. Auzeam și vedeam cucul în fiecare dimineață. Apoi, ca să-mi alung oboseala de la câmp, am început să fredonez cântecul pe care îl auzeam de la el. Nici nu aveam timp să mă gândesc la vremurile grele pe care le duceam, că atunci îmi venea cântecul cucului în minte. Eu am simțit o legătură între mine și păsările cerului, așa că le-am devenit prietenă, compunându-le câte o melodie. Mai târziu, le-am adunat la colecție. Dară dacă nu mai era și cântecul, maică, iaca că nu mai treceam noi cu bine printr-atâtea”, mai spune Veronica.
Într-o căsuță veche din comuna Tudora, județul Botoșani, Veronica își trăiește bătrânețile. Casa e făcută de ea și de bărbatul ei, e făcută din lut și din lemne pe care le-au tăiat dintr-o pădure din apropiere. Acoperișul făcut din paie, prispa învelită în țoale tradițional-românești, odăile întunecate și reci se desprind, parcă, dintr-o poveste uitată în timp.
”Casa asta e făcută de mine și de bărbatul meu. Cu mâinile astea două am făcut-o. Am construit-o din lut, iar scheletul e din lemn. Acoperișul e făcut din paie și lăsam acolo carnea să se afume cu fumul care iese din sobă. Iaca în casă am o sobă, iar după sobă, dormeau copiii mei. Au acolo cuverturi, oghealuri, perne, tot ce le trebuie. Acuma fiecare e la casa lui și-s mari, nu mai încap. Pe timpul meu era greu să-ți faci o căsuță, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o și pe asta. Cu mâncarea ne-a fost tare greu. În timpul războiului, de foame, oamenii intrau peste noi în casă și ne furau sacul cu făină. Alții, veneau la noi la poartă și ne implorau să le dăm câte un castron de tărâță să-și facă cu câteva buruieni, ca să nu moară de foame”, adaugă bătrânica, pentru Bzi.ro.
(Foto: Facebook/Diana Penciuc)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
