De ce mi-a fost cel mai mult teamă, mi s-a întâmplat. Am avut și eu contact cu temutul (pentru mulți dintre semenii mei), virus SARS-CoV-2 care și-a făcut loc în căminul meu. Prima senzație a fost una de șoc, de panică, de nesiguranță, toate aceste sentimente amestecate cu o sumedenie de întrebări care mi-au venit în avalanșă în cap și cărora nu le-am găsit răspuns pe loc.
În ciuda numeroaselor informații la care am avut acces din postura de jurnalist. Statistici, măsuri, scheme de tratament, număr de cazuri, evoluții sau involuții la anumiți pacienți. Am învățat din mers ce este o furtună citokinică, însă la modul teoretic și în ce constă această parte din evoluția bolii. Nu mi-aș dori să o experimentez și nici să am o persoană dragă care să treacă prin această cumplită experiență în care aerul devine insuficient.
Am ajuns și la Spitalul Județean Mavromati, la Unitatea de Primiri Urgențe, pentru investigațiile suplimentare care se impun la suspecți sau pozitivi. Deși mi-am jurat să ocolesc cât de mult pot spitalul, în pandemie.
De gardă era medicul Monica Adăscăliței. Dincolo de postura de director de instituție sau politician (în măsură mai mică), Monica Adăscăliței este mai ales OM.
Cu un calm de neclintit, am urmărit-o cum s-a îngrijit de fiecare pacient din UPU și cum prin telefon încerca neobosită să găsească locuri în spital, pentru nefericiții care au făcut forma gravă a bolii. Locurile de pe secțiile covid sunt deja insuficiente.
Răspunde la fiecare apel care îi face telefonul să vibreze. Oferă indicații unor persoane care la rândul lor au contactat boala. Închide. Reia discuțiile din nou cu alți pacienți care o apelează. Viața ei în ultimele șase luni a fost la telefon, printre pacienți și conectată la anchetele epidemiologice care intră în sarcina DSP-ului.
Nu pare să obosească.
Spitalul arată ca la război. Teama se simte ca la ea acasă și plutește în aer. Personalul medical umblă în liniște pe holuri. O asistentă medicală căuta în grabă o targă. Toate erau ocupate și găsirea uneia libere devenise o misiune dificilă.
La un moment dat s-a anunțat că trebuie adus „un pozitiv” pentru rază. În UPU s-a resimțit un freamăt, personalul medical s-a îmbrăcat în grabă în combinezoane pentru a se proteja. Se auzea un oftat general. UPU a rămas culoar non-covid, în timp ce în buncărele din exterior sunt preluați pacienții pozitivi.
La introducerea pacientului infectat în UPU pentru a fi dus la rază, personalul medical atenționa puținii pacienți din interior să se ferească, să păstreze distanța. În urma tărgii, o asistentă dezinfecta continuu cu un pulverizator. În cabinet a fost ulterior introdus nebulizatorul pentru dezinfecția generală, procedură care durează în jur de o oră. Probabil și asta prelungește timpii de așteptare în spital, pentru pacienți.
Urmează două săptămâni de zile de carantină în care trebuie să mă obișnuiesc să trăiesc cu acest Covid-19 în casa mea. Să dorm cu el, să mănânc știindu-l aproape. Două săptămâni care mă rog să curgă lin, fără să fie nevoie să ajung la spital.
Cele 14 zile de izolare la domiciliu s-au scurs într-un ritm lent. Virusul SARS-COV-2 i-a luat locul soțului meu. Cum la test el a fost pozitiv, iar eu negativă, am încercat pe cât posibil să nu avem contact pentru a nu mă infecta și eu. El s-a izolat în dormitor care a devenit locul în care a rămas în toată această perioadă, eu am ocupat restul locuinței. Cățelul nostru se plimba de la unul la celălalt și chiar ne-am întrebat dacă nu ar putea să aducă virusul de la el, la mine.
din izolare am dedicat-o aprovizionării. Kilograme întregi de fructe și legume, diversitate de ceaiuri. Fără carne. Lămâi la discreție.
M-am obișnuit să pregătesc trei mese pe zi plus o gustare frugală pentru a ne menține în putere și pentru imunitate. Cumva eram pregătiți pentru întâlnirea cu Covid, încă din vară am luat regulat vitamine timp de trei luni de zile, pentru ca organismele noastre să nu cedeze.
Și astfel a început rutina în compania virusului. Dimineața mic dejun, carafa de ceai, toate așezate pe masa portabilă, lăsate la ușă. Ușoară bătaie în ușă. Când îmi auzea pașii cum se îndepărtează soțul meu ieșea pentru a lua mâncarea. Când termina mă striga. Spălam tot și dezinfectam. La fel la amiază sau seara.
Mâinile mele se obișnuiseră cu apa și dezinfectantul și nu mă deranja usturimea. Pentru că simțeam mai degrabă teamă. Am conviețuit cu virusul dar și cu celălalt partener invizibil de viață: frica.
Frica de spital. Frica să nu facă soțul meu (sau eu) forma gravă a bolii. Frica să nu ne îmbolnăvim amândoi și să nu aibă cine să aibă grijă de noi. Frica de dimineață când deschideam ochii și mă „simțeam”. Să văd dacă simt ceva în neregulă, dacă am durere în gât, sau pornire de tuse. Așteptam câteva minute până îmi dădeam seama că poftesc tare la o cafea. Eram bine.
în care fiecare zi a fost asemănătoare cu cealaltă, soțul meu mi-a spus prin mesaj (vorbeam mai degrabă pe WhatsApp) că nu mai are gust. Și nici miros. Mi-am amintit de Andreea Esca cum a povestit cum și-a dat seama că are covid. I-am sugerat și eu soțului să miroase o sticlă de parfum. Nu l-a simțit.
Îi găteam cât mai diversificat și din felurile preferate pentru a trece mai ușor de cele 14 zile. Mânca mecanic, returna totul mulțumind și înghițea medicamente cu pumnul. Hidratarea a constat în carafe întregi de ceai, câțiva litri buni pe zi, pentru amândoi. Mă hidratam și eu și înghițeam la rându-mi pilule cu pumnul, însă vitamine.
Lui i-am pregătit un pulverizator în care am diluat foarte puțină apă și foarte mult spirt. Când ieșea din cameră, dezinfecta imediat tot ce atingea. Clanțele la uși mai ales sau întrerupătoarele. Recipientul galben i-a devenit lui partener zilnic.
Îmi lipseau discuțiile cu el. Era aproape de mine, la o cameră distanță și totuși atât de departe. Am trăit ca doi roboți în cele două săptămâni în care a fost nevoie să ne protejăm unul pe celălalt. Ne-am văzut la distanță de câțiva metri. Am petrecut perioade lungi în casă, amândoi cu măștile pe fețe.
Spre final, au venit și problemele casnice. Ni s-a stricat centrala termică și am avut probleme cu canalizarea, fiind înfundată scurgerea de la bucătărie. O problemă importantă având în vedere că aveam nevoie să gătesc. Problema la canalizare a culminat și cu o inundație în toată regula care a mai spart din monotonia izolării. Debusolați am încercat să ne obișnuim și cu problemele astea: cui puteam cere ajutor? cine se încumeta să intre într-o casă cu covid?!
Din fericire, soțul meu a fost unul dintre norocoșii cu formă ușoară, probabil și datorită vieții sale de sportiv. A avut simptome specifice virusului.
Eu... nu știu. Am avut și poate am fost asimptomatică sau pur și simplu chiar au funcționat măsurile pe care le-am luat noi, doi soți care trăiesc în aceeași casă? Sunt curioasă, recunosc. Și o să îmi fac analize pentru a ști dacă am avut și eu boala. Și dacă lunile cu vitamine și-au spus cuvântul.
Acum că a trecut, nu pot decât să fiu recunoscătoare că acest episod din viața noastră s-a încheiat cu bine. Și că am rămas aceiași dinainte. Iar acest virus nu a reușit decât pentru scurt timp să ne zdruncine, însă fără urmări de durată.
Urmărește-ne și pe Google News
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL
