Istoriografia românească îl prezintă pe acest ilustru botoșănean drept prieten și colaborator al lui Alexandru Ioan Cuza. Iar adevărul nu este nicidecum departe.
Nicolae Pisoski s-a născut în urmă cu 210 ani (1812), în orașul Botoșani, ca fiu al stolnicului Costache Pisoski și al Mariei, născută Brănișteanu. Nicolae, al șaselea dintre cei 8 copii ai familiei, a urmat primii ani de școală în Botoșani, continuând apoi în școli particulare din Iași.
A activat o vreme în Miliția pământeană, animat probabil de dorința de a-și servi țara, de unde se va retrage peste câțiva ani. Ocupă mai multe funcții în viața civilă, de la revizor pe lângă Departamentul de Interne al Moldovei, până la delegat al guvernului din Iași în comisia de delimitare a fruntariilor dintre Moldova și Transilvania.
În 1844 este implicat în acțiuni revoluționare, motiv pentru care va fi surghiunit, alături de Mihail Kogălniceanu, la o mănăstire. Peste patru ani (1848) îi regăsim semnătura pe ”Petiția proclamației”, elaborată de un grup restrâns de revoluționari participanți la adunarea de la Hotel Peterscburg, petiție redactată de Vasile Alecsandri. După înăbușirea revoluției, botoșăneanul Pisoski pleacă în străinătate. Se oprește la Viena, unde are o întâlnire nu doar cu Alexandru I. Cuza, ci și cu alți revoluționari.
Pisoski revine în țară și, în 1849, este ridicat la rangul de postelnic, pentru ca în doar câțiva ani să devină ispravnic al ținutului Botoșani.
Face parte din grupul celor 12 care la 25 mai 1856 au înfiinţat Societatea Unirii, în actul de constituire fiind menţionată necesitatea unui ”principe străin afară de dinastiile statelor megieșe”.
O mare problemă a fost, se pare, acordul comun asupra persoanei care să fie susținută pentru a ocupa funcția supremă a statului.
În seara zilei de 3 spre 4 ianuarie 1859, membrii partidei naționale, susținători unioniști, s-au întrunit la Costache Rolla. Către miezul nopții adunarea era pe cale să se spargă fără ca cei prezenți să înainteze o concluzie. Atunci unul dintre participanți a încuiat ușa, spunând că nimeni nu va ieși de acolo până când nu se vor înțelege asupra unui candidat. Se pare că în încăperea în care a avut loc întrunirea se afla scheletul unui elefant, de unde și denumirea de Sala Elefant.
Acolo, în sala Elefant, o persoană a amenințat că își pune capăt zilelor dacă nu se va ajunge la alegerea unui candidat. Alexandru D. Xenopol menționează, în ”Istoria românilor în Dacia Traiană”, că cel care a împiedicat ieșirea deputaților din Sala Elefant, obligându-i să reia discuțiile, era Nicolae Pisoski, ca în a treia ediție a studiului să fie precizat un alt nume, cel al lui Lascăr Rosetti. Frédéric Damé, în lucrarea ”Istoria României contemporane de la reîntronarea domnilor pământeni până în zilele noastre”, vine însă și spune că Nicolae Pisoski este cel care s-a postat la ușa camerei spunând că ”își zboară creierii dacă nu se ia o decizie în acea ședință”.
”Dacă în legătură cu persoana care a reușit să impulsioneze desemnarea candidatului există opinii diferite, toți care s-au aplecat asupra istoriei acestei epoci recunosc faptul că Nicolae Pisoski a făcut propunerea salvatoare. Într-adevăr, reluându-se dezbaterile, Nicolae Pisoski l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza”,
scrie revista Hierasus din 1989.
Propunerea acestuia fu acceptată fără ezitare de toți cei prezenți, cum spunea A. D. Xenopol, ”ca o scânteie electrică străbate acest nume prin gândurile tuturor neîntâlnind nici o împotrivire”.
O descrie mult mai plastică, despre ce s-a petrecut în acea noapte în Sala Elefant, ne-a rămas de la istoricul botoșănean Ionel Bejenariu. Spune că Pisoski a făcut liniște, iar apoi a băgat frica-n toți cei prezenţi spunând că...
“...dacă nu îl alegeți pe Cuza, vă tai pe toți! […]. De aici nimeni nu iese nebetegit dacă n-alege cum spun eu!”.
Două zile mai târziu, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn al Moldovei. Nicolae Pisoski a plecat călare către București, pentru a-i convinge și pe cei de acolo.
Când Cuza a fost silit să abdice, în februarie 1866, Nicolae Pisoski i-a rămas alături, urmându-l și în exil. Revenind în țară, botoșăneanul s-a retras din viața politică, dar și din armată. Din țară, Pisoski s-a ocupat de numeroase probleme ale fostului domnitor, inclusiv cea de a întreprinde demersurile necesare pentru recunoașterea celor doi fii pe care Cuza îi avusese cu Maria Obrenovici.
Spre amurgul vieţii, Nicolae Pisoski s-a retras în locurile natale, locuind în cocheta casă de pe Pietonalul Unirii.
S-a stins pe 14 martie 1888, în Botoșani, fiind înmormântat cu ”cu mare pompă militară”.
Construit din marmură neagră de către “Sommer & Memger”, din Viena, cavoul din Cimitirul Eternitatea adăpostește numeroasa familie Pisoski. Pe soclul pietrei funerare sunt scriși și membrii unei alte familii boierești, Arapu, familii ce au fost legate prin căsătoria unora dintre membrii acestora, cea a lui Alistar Pisoski cu Casandra Arapu.
