În a treia zi de Crăciun, Botoșăneanul vă oferă o poveste. Deopotrivă pentru cei mici și pentru cei mari. O poveste cu oameni care au trăit anii gri, cenușii, anii mirosind a portocală adusă de Moș Gerilă. Avem astăzi - la gura sobei - un preot, actori, profesori, o scriitoare, o neostenită bibliotecară, un om de teatru și de cuvânt.
Ne despart trei decenii de vremurile cenușii ale unui comunism pe care părinții și bunicii noștri l-au purtat în cârcă, unii chiar prin hrubele pușcăriilor. Cu sărbători aproape subversive, cu mese sărăcăcioase la oraș, ceva mai aburinde prin sate, acolo unde țăranii mai sacrificau câte un animal de Crăciun sau de Paști.
Copiii învățau un colind cu care deschideau porțile și inimile vecinilor și se întorceau seara acasă cu desaga plină de nuci, colaci, uneori și bănuți. Partidul împărțea pachete prin sindicat, prin atotputernicul Moș Gerilă. Pentru mulți, Crăciunul din copilărie a stăruit în amintire prin mirosul de portocală. O singură portocală - cea din cadoul de la Moș Gerilă - umplea întreaga casă de miros și sufletul de amintiri pentru o viață întreagă.
Paradoxul este că, chiar dacă astăzi libertatea ne oferă mese îmbelșugate, cadouri pe alese, brazi strălucitori, playlisturi cu colinde în toate limbile pământului, pentru părinții și bunicii noștri, pentru mulți dintre noi, cei care am ”colindat” în comunism, Crăciunul se întoarce la mirosul acelei unice portocale.
Părintele Teodor Ciuraru, preotul Spitalului din Dorohoi, este un povestitor de soi. Generozitatea și bunătatea cu care împărtășește de ani buni experiențe, întâmplări, bucurii duhovnicești au făcut din Sfinția Sa un prieten pentru mii de oameni de aproape sau de departe, care îi caută în fiecare zi învățăturile de aleasă simțire. Hâtru și răbdător, tăios când se cuvine, blând de cele mai multe ori, dar cu un simț al măsurii bine dozat, părintele Teodor este cel mai mare risipitor de bine pe care Biserica îl are în acest nord de țară.
Nu-mi place niciunul dintre termenii aceștia (Moș Crăciun/Moș Gerilă), nici nu sunt foarte corecți din punct de vedere ortodox. Sărbătoarea este Nașterea Domnului! Ce are această sărbătoare, dedicată Mântuitorului Hristos, comun cu moșul ăsta burtos promovat de Coca-Cola? Doar comerț!
În copilărie îmi aduc aminte de bucuria ce o aveam atunci când părinții ne lăsau să mergem cu colindul.
Nu știam prea multe colinde, însă era mare bucurie de a merge din poartă în poartă, deși practic repetam vizita deoarece în ultimele trei zile vizitasem toate casele din cartierul nostru însoțindu-l pe Părintele cu Ajunul Crăciunului.
La școală, uneori, eram criticați ca fiind ”mistici”, însă am avut parte si de profesori binecredincioși creștini, care ne îndemnau să mergem la biserică… Chiar învățătoarea mea, Dumnezeu s-o odihnească, ne învăța să păstrăm obiceiurile strămoșești, însă nu trebuia să spunem că ea ne-a îndemnat. De altfel, după ce a ieșit la pensie, doamna mea învățătoare nu a mai lipsit niciodată de la Biserică până ce a plecat dintre noi!
Oricum nu pot uita niciodată nopțile acelea de Crăciun comunist cu miros de portocale.
Tata nu știu cum procura în acele vremuri câteva portocale, pe care le desfăcea în noaptea aceasta Sfântă a Nașterii Lui Hristos. Mirosea extraordinar în casă…, parcă mai frumos decât în zilele noastre.
Și mai procuram niște bețișoare - le spuneam noi artificii - ce se găseau la librărie (se dădeau pe ”sub mână”) pe care le aprindeam tot în noaptea asta minunată! Uneori, tata ne cumpăra și un brăduț, instalațiile erau păstrate de la un an la altul, la fel globurile… Era mare tragedie dacă se spărgea vreunul! Ornamente confecționăm noi, din hârtie creponată, beteală, conuri naturale din brazi… Pregătirea lor începea cu câteva luni înainte, la orele de ”lucru manual”.
Nopțile parcă erau mai reci, era parcă mai multă zăpadă, nu prea făceam noi diferența dintre Moși (Gerilă sau Crăciun), însă parcă era mai puțin comerț decât în zilele noastre.
Sărbători binecuvântate cu pace și bucurii Sfinte Duhovnicești. Nașterea Lui Hristos să ne fie de folos!
O mamă cu sufletul ars. Care și-a văzut pruncul înghițit de o boală cruntă. Dar suferința nu i-a ciopârțit sufletul, dimpotrivă. A învățat de la copilul ei devenit înger ce înseamnă bunătatea, blândețea, mila. Bibliotecară în Albești, Victoria Ciocan este un exemplu de generozitate umană. Pentru Victoria Ciocan, și astăzi Crăciunul o întoarce la pruncul pierdut. Și astăzi, de Crăciun, pune în desagă jucării și pornește prin zăpadă, în casele sărace și fără lumină, împărțind păpuși fetițelor desculțe.
De fapt, Crăciunul este despre Nașterea Domnului. Moș Crăciun era de fapt Moș Gerilă, pentru că așa se voia, în acea perioadă de comunism, în ideea de a se vorbi mai puțin sau deloc despre importanța spirituală și duhovnicească a Crăciunului.
Dacă facem abstracție de faptul că, în loc de Crăciun, era Gerilă, ca denumire, mai că ne întoarcem cu drag în acea perioadă. Pentru că, de la părinți și bunici, știam că e despre Nașterea Domnului. Chiar și copiii mergeam la Biserică, apoi colindele erau minunate și atât de frumoase și de așteptate... Acel frumos de atunci azi nu mai este! Așa, chiar și pentru unii dintre noi, care ne permitem poate un brad împodobit, cu jucării și cadouri frumoase și scumpe la copii... Eu, cel puțin, tot la ”odinioară” mă întorc și povestesc copiilor mei. Era un brad înalt și frumos la școală, organizam carnavaluri și serbări cu toți copiii, lucram și confecționam coșulețe și ghirlande din hârtie creponată... Și nu uit niciodată mirosul acela specific al unei hârtii fine în care era ambalată portocala... Fiecare avea câte ceva. Dincolo de alte neajunsuri, era de Crăciun o bucurie sufletească pe tot cuprinsul satului, copiii în copilăria lor, părinții asemenea... Ei, acea bucurie nu se mai simte! De aceea, repet, cred și simt că și eu mă întorc cu drag și nostalgie la acel Crăciun.
Pe atunci, Gerilă, și cu tot regretul spun sincer că parcă și pentru copiii noștri doresc asemenea momente de Crăciun într-o copilărie de atunci!
Pentru că azi e trist, e pe fugă, e frică, e grijă... Și nu mai au portocala și jucăria același farmec de atunci.
Moș Gerilă era pentru copii un Moș care aducea cadouri, le punea sub pernă, sub brad sau venea personal dacă nu era obosit, noi trebuia să știm poezii și să fim cuminți! De fapt, noi știam că e Crăciunul! Colindam frumos, din casă în casă, repetam serile adunați la colinde, stăteam cuminți să așteptăm Părintele cu Icoana! Și venea Marea Sărbătoare. Gerilă era doar o denumire a Moșului...
Sunt copii care nu se bucură de o jucărie cât de mică, niciodată.
Câți copii sunt bolnavi prin spitale, dorind în inimioarele lor să apuce Crăciunul, cu mai puțină suferință! Sau părăsiți și uitați prin casele de copii!
Crăciunul este despre Bucuria Nașterii Pruncului Iisus!
A fost om de teatru, este om de ”cuvânt”. Constantin Adam, după o viață în lumea spectacolului, ca regizor tehnic, păstrează dragostea pentru vorba bună, aleasă, ce trebuie împărtășită și dusă mai departe.
Moș Gerilă nu venea decât la școală și la manifestările oficiale. Acasă întotdeauna a venit Moș Crăciun și era un prilej de mare sărbătoare și de prezentare a realizărilor la învățătură, Moșului și membrilor familiei, care ne măreau valoarea darurilor.
.jpg)
”În fiecare om, că are 30 sau 60 de ani sau 80 de ani sălășluiește un copil. Stă pitit acolo ca într-o poveste și așteaptă să fie găsit”, ne spune Ștefania Manea. A petrecut ani și ani la catedră. Locuită de duhul blândeții, păstrând nealterat cuvântul și găsind mereu gândul potrivit pentru aproapele, Ștefania Manea ne învață că magia, frumusețea, amintirile sunt și astăzi în noi. Trebuie doar să le descoperim. Sau să le recunoaștem.
La noi în casă nu a existat niciodată Moș Gerilă. El rămânea undeva la școală, la serviciu, în diferite instituții. Eu nu am știut decât de Moș Crăciun în familie, și fetița noastră așa a fost crescută, pentru că a ”prins” primii 7 ani din copilărie în perioada aceea.
La noi în familie sărbătoarea Crăciunului se petrecea ca la carte și după tradiție. La fel și Paștele și toate celelalte. Mergeam și la biserică, deși într-o perioadă fusese interzis lucrul acesta, mai ales de Paști. Sigur că nu exista abundența de acum, dar cu siguranță nici nu simțeam vreo lipsă datorită atmosferei minunate, chiar de poveste, creată de părinți și bunici. Mi-aș dori să o mai pot retrăi, pentru că nimic din aspectul comercial de acum, total demitizant, nu-mi amintește de acele sărbători din copilărie.
Niciodată nu o să-mi fie dor de Moș Gerilă, pe care nu l-am cunoscut, ci doar de Moș Crăciunul care, mie cel puțin, îmi aurea acea perioadă a copilăriei, a adolescenței și a tinereții, chiar dacă, în timp, aflasem cine era Moșul. Dar am continuat să-l aștept cu aceeași nerăbdare moștenită din copilărie, să cred că există ceva magic... undeva. Chiar și acum cred asta.
O cunoaștem de pe scenă. Îi știm zâmbetul, nuanțele replicilor din zecile de spectacole. Născută în Iași, ”adoptată” probabil definitiv de orașul lui Eminescu. Însă dincolo de roluri, de personaje, de comedii sau drame, în spatele fiecărui actor se află o poveste. Iar astăzi Irina Mititelu ne deschide ușa către cea mai frumoasă poveste, cea a copilăriei. A Crăciunului de demult.
Când Copilăria are parte de Iubire, ea se colorează minunat, asta am simțit eu în ciuda cenușiului străzilor, a vitrinelor sărăcăcioase, a unor lipsuri pe care doar adulții le purtau pe umeri.
Bucuria Crăciunului se trăia în familie, cu bunica se mergea la biserică, dar bradul se împodobea împreună cu mama sau cu ambii părinți. La colindat, prima dată, am mers în satul bunicii, într-o comunitate cunoscută, ocrotitoare și prietenoasă. Era ca o primă formă de spectacol răsplătită cu nuci, mere, colăcei, biscuiți ”Eugenia” și mai rar bănuți de 1 leu sau 3 lei... În oraș, cu colega mea Victorița, am pornit să colindăm blocurile vecine, traista mea aștepta în zadar colăceii și nu mă întreba nimeni "Dar tu de-a cui ești?".... Da, în comunism se evita cuvântul Crăciun, felicitările erau hidos de neutre: "Cu ocazia Anului Nou vă dorim spor la muncă și mult succes în activitatea dumneavoastră!". Da, părinții trebuiau să muncească, erau interzise bucuria și sărbătorile! Dar cele mai frumoase sărbători erau în familia extinsă, în mintea mea de copil Moș Gerilă nu mai părea atât de rece și abstract dacă îmi lăsa jocuri și cărți sub brad. Da, în Orășelul Copiilor trona un impozant Moș Gerilă, înalt, cu expresie încremenită, sobră și tristă... Dar noi îl colindam din toată inima pentru că exista libertate pentru cântec și profesorii noștri erau buni și dedicați. Colindam de la spectacolele mici din clasă până la spectacolele organizate la Casa Pionierilor.
Era o bucurie a comunicării între noi, era o mulțumire sufletească pe care azi cu greu o găsești la generația actuală de copii și adolescenți...
Parcă nici veselia forțată a lui Moș Crăciun, mult prea vizibil și zâmbitor, nu reușește să îi molipsească... Dar peste ani, când vor cerne amintirile, cea mai frumoasă sărbătoare va fi tot Crăciunul, pentru bucuria de a învăța să dăruiască și să primească!
Probabil că este, de ani buni, cel mai cunoscut chip de dascăl din Botoșani. A împărtășit și bunele și mai puțin bunele întâmplări din viața de slujitor al școlii. A ieșit din tiparul conformismului și a creat în spațiul public modelul de dascăl uman, vulnerabil pe alocuri, drept când derapajele au scăpat de sub control, dovedind peste toate un har al povestirii de care tuturor ne era dor. Florentina Dănilă nu a fost ocolită de suferința pierderii cuiva drag în pandemie, însă, la braț cu suferința, s-a ridicat și ne-a arătat că, pentru a-i da un rost, viața merită trăită și dăruită semenilor.
Subiectul ”Moş Gerilă/Moş Crăciun” are faţete diferite, în funcţie de vârsta sufletului care, până la un punct, coincide cu cea din actul de naştere. Iar când ţi-ai petrecut copilăria în anii regimului trecut, te-a bucurat din plin bradul împodobit în Ajunul Crăciunului (nu de prin noiembrie!) cu nuci poleite, coşuleţe făcute din hârtie creponată, artificii, lumânărele şi câteva globuri frumoase.
Întotdeauna am avut brad-brad, nu un înlocuitor. Parfumul inconfundabil de brad îmi umplea sufletul de nerăbdare şi de bucurie. Mama, femeie simplă, îşi rezerva timp şi pentru confecţionarea podoabelor pentru brad. Făcea nişte coşuleţe grozave din hârtie creponată, apoi ”aurea” nucile cu o soluţie specială şi, la final, împletea frumos două fâşii de hârtie colorată pentru a obţine scara-mâţii care îmbrăca frumos bradul. Niciodată nu am înţeles de ce se numea aşa, dar era fascinant când, după împăturirea fâşiilor, le dădea drumul şi apărea frumoasa împletire. Eu fremătam pe lângă mama, mai încurcam şi eu nişte hârtii pe care apoi le puneam in brad.
Locuiam în acele vremuri in Săveni, unde tata avea locul de muncă. Pentru că era militar nu aveam voie să mergem la biserică. Dulciuri? Primeam de fiecare dată un pacheţel cu bomboane de pom din ciocolată şi cu alte figurile, tot din ciocolată, de la sora mamei care locuia la Bucureşti. După ce mâncam bomboanele din pom (nu mai mult de două pe zi!), lăsam ambalajul în continuare acolo, ca să ne păcălim ochii.
De fiecare dată venea Moş Gerilă. Alt nume, acelaşi chip, acelaşi sac, aceeaşi misiune! Venea la bradul mare din faţa Primăriei şi aducea daruri la toţi copiii care participau. Mai venea şi la şcoală şi ne aducea câte un mic pacheţel la fiecare. Acasă, sub brad, găseam doar cadoul. Întotdeauna, pe lângă un obiect de îmbrăcăminte, era o carte frumoasă. Aşa am prins dragoste de cărţi!
La Săveni abia aşteptam parada datinilor şi obiceiurilor populare. Veneau formaţii din toate împrejurimile şi era ceva deosebit. Şi acum îmi amintesc Banda lui Coroi, căiuţii cu minunatele lor costume şi jocuri, caii albi împodobiţi, benzile cu fel de fel de personaje. Era o revărsare de oameni bucuroşi, îmbrăcaţi deosebit, oameni care păstrau tradiţiile cu sfinţenie.
Când am venit la Botoşani, pe la 7 ani, îmi amintesc că în Ajunul Crăciunului primeam colindătorii. Abia aşteptam băieţii care veneau de la Stăuceni, îmbrăcaţi în costume populare şi care colindau doar însoţiţi de stele mari, frumos decorate.
Tot în Ajun primeam şi preotul. Sărbătorile erau frumoase, îmbelşugate, chiar dacă în anii finali ai regimului se găseau tot mai greu produse alimentare. Ca să avem portocale de sărbători stăteam la cozi imense, ore întregi. Dar când mâncai o portocală de sărbători îi simţeai cu adevărat gustul şi parfumul.
În fiecare an părinţii sacrificau porcul crescut în gospodărie, îl preparau tradiţional şi era mult belşug în cămară mult timp. Cam aşa era pe la toate casele vecinilor. Mirosea peste tot a fum de afumătoare şi a afumături apetisante. Mama cocea un colac frumos cu care aştepta musafirii. Strălucirea, atunci, era în sufletele oamenilor.
Veneau sărbătorile - prilej de petreceri în familie, prilej de bucurie pentru toţi. Era multă, multă zăpadă! Iar cine avea rude prin sate era ”boier”!
Sărbătorile petrecute în casele gospodarilor din sate erau minunate. Ajungeai îngheţat de frig, gazda te trimitea repede pe cuptor ca să te încălzeşti, mirosea a cozonac şi a sarmale, vinul fiert răspândea arome inconfundabile! Veneau cete de colindători, gazdele le omeneau cu bunătăţi! Sărbătorile petrecute în vremurile apuse in 1989 erau sărbători frumoase, pline de viaţă adevărată, nu doar de spirit comercial. Erau sărbători pentru suflet.
Imaginea blândeții, a omului bun și empatic la orice înseamnă viu. A fost profesor, dintre cei care se lipesc de inima elevilor nu pentru un an sau doi, ci pentru eternitate. Virginia Ionescu împarte și astăzi frumusețe și dăruiește cu generozitate bucuria vieții.
Cred că nu am făcut noi generațiile mai vechi pentru a transmite acele trăiri speciale ale noastre!
Discuțiile, părerile sunt împărțite... Lumea se schimbă. Accentul se pune pe latura materială și mai puțin pe cea spirituală, cam peste tot se simte asta.
Este actor. Și Moș Crăciun. Și omul bun de joacă, profesorul de bucurie. Copilăriile lui Radu Ciobănașu se transformă într-un prezent continuu. Și asta pentru că, pe lângă roluri și spectacole în teatru sau film, Radu devine Moș Crăciun, împărțind daruri și speranță. Nostalgia vechilor sărbători are, pentru actorul născut în Botoșani, chip de Tată și de Mamă. Amândoi plecați prea curând la Cer. Însă Radu a știut mereu să ducă amintirea în poveste de spus la gura sobei. Și asta ne-a dăruit și astăzi...
Copilăria de dinainte de ‘89, că orice copilărie adevărată, nu voia deloc să știe de reguli și restricții și se trăia în prezent pe deplin, ca orice copilărie, nefiind conștientă de gri-cenușiul din jur.
Copilăria mea s-a petrecut, spre norocul meu, în două dimensiuni: la oraș și la sat.
Era o mare bucurie pentru noi, copiii de la bloc, să mergem cu colindul. Cu o lună, două, înainte de Crăciun, începeau pregătirile de colind, dar și pentru mersul “cu uratul”. Dacă stau bine să mă gândesc, la colind o “rezolvam” simplu cu “Steaua sus răsare”, a cărei semnificație nu o înțelegeam și conștientizăm atunci, dar pentru noi era un colind simplu de învățat. Repetăm foarte serios într-un uscător de bloc. Eram profesionist de mic.
Îmi amintesc că în gimnaziu, unii dintre profesori, ne atenționau înainte de vacanța de iarnă, că “să nu ne prindă cumva cu colindul” sau “pe la biserică”, de Crăciun. Nu îmi era foarte clar atunci de ce primim aceste avertismente, ba chiar aveam senzația că profesorii glumeau… mintea mea refuza să înțeleagă. Acasă însă, părinții ne încurajau să învățăm colinde și urături: era de neconceput pentru ei, prin urmare și pentru noi, să vină sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou, și noi să nu respectăm tradiția și să o ducem mai departe. Pe atunci nu știam că asta se numește identitate.
Cred că autorităților le era, totuși, frică să treacă la represalii pentru că românii nu voiau să renunțe la obiceiuri străvechi și tradiții, și mai cred că unele cadre didactice erau pur și simplu transmițători ale unor directive venite de sus, acasă la ei, în intimitate, cultivând totuși tradițiile. Sper.
Copil fiind, eram fericit cu “Moș Gerilă”, cel cu veșminte de mătase roșie, barbă și sprâncene din vată pe care le zăream totuși sub glugă trasă muuult pe ochi, voce nefiresc de gravă și cu inflexiuni foarte cunoscute uneori, și ghete, care de multe ori păreau foarte asemănătoare cu ale părinților noștri… Hmm.
Moș Gerilă avea toată susținerea și tot creditul nostru. Pe atunci nu știam sau nu conștientizam că Moș Crăciun ne fusese răpit de către regimul ateu, și că ei voiau să ne țină departe de adevărată semnificație și importantă a Crăciunului: Taina Nașterii Pruncului Isus.
Ne fermeca numele Gerilă, părea venit din basmele lui Creangă, dar și dintr-o Țară a Zăpezilor veșnice și a gerurilor năprasnice. Mi-l imaginam cu țurțuri curgându-i din barbă, că niște stalactite sau stalagmite… În realitate, la serbările la care ajungea, de la grădiniță și de la școală apoi, arată așa cum l-am descris mai sus.
Din galeria cu amintiri de suflet îmi aleg o secvență, în preajma Sărbătorilor de Iarnă, la bunica Ileana, bunica din partea mamei, pe care mama a vrut să o surprindă cu o colindă la geamul casei, așa cum este tradiția în satele din Moldova și de altfel peste tot în satele românilor. Amândoi părinții mei aveau voci frumoase și cântau adeseori, le plăcea mult.
Pe neanunțate, într-o seară albastră, cu miros de iarnă, cu zăpadă scârțâind a ger, sub călcăturile noastre (da, pe atunci iarna exista și nici nu avea vise coșmărești cu încălzirea globală) și miros de fum de la hornurile din dotarea căsuțelor mici și smerite, ne-am “tiptilit” în curtea bunicilor, respectiv la fereastra camerei unde știam că stătea mamaia și de unde ne putea auzi bine… Mama și tata au cântat mai multe colinde, dintre care eu îmi amintesc de “Aseară pe‘nserat”, iar eu am îngânat. Lângă noi, toți îngerii cântând, nu am nicio îndoială. Tata avea o voce baritonală în care se lăsa bine de tot când cânta, foarte plăcută, pe care am moștenit-o și eu, cred. Multe imagini s-au estompat, s-au diluat, în ceea ce îl privește pe tatăl meu, Ioan, plecat mult prea devreme dintre noi, dar dacă închid ochii și mă gândesc la unele dintre cântecele care îi plăceau și pe care mi le cânta uneori, pot foarte ușor să îi fac vocea să îmi sune în urechi, poate și pentru că timbrul vocii mele îi seamănă. Mama mea Ileana, așa cum am spus, avea și ea voce frumoasă, melodioasă și în tinerețe, încurajată de colegi și prieteni, a cochetat cu ideea de a cânta muzică populară la modul profesionist. Cât a trăit tata, pe mama o auzeam des cântând prin casă. După ce a murit tata, mama nu a mai cântat niciodată.
Revin la acea seară magică de decembrie... Bunica ne-a primit în casă, cu o bucurie ascunsă, de om care nu știa să se exteriorizeze, om trecut printr-un război, prin tuberculoză, prin viață aspră de mică, prin tragedia pierderii soțului mult prea devreme și tot felul de greutăți. Ne-a răsplătit colindul cu mere și nuci, după tradiție, lucru destul de nemulțumitor pentru mine, care preferăm să primesc bani la colind. Îmi amintesc că primul meu câine Ciobănesc German (adevărată obsesie a copilăriei mele), mi l-am cumpărat din banii de colind. Bunica nu prea oferea bani pentru colind sau urătură, căci banii trebuiau munciți serios. O port în suflet cu toată asprimea și rezerva ei, și îi sunt recunoscător pentru o copilărie de poveste.
Mă învălui des în această amintire, mai ales când mi-e dor de părinți și bunici, și la Sărbători mereu mi-e dor de toți ai mei dragi plecați. Ascult la Sărbători, în preajma și în timpul Crăciunului, “Aseară pe’nserat” (de câțiva ani în interpretarea Corului Mănăstirii Cămârzani) și pe ecranul minții mi se perindă imagini dragi care vin din copilărie: zăpezi până la brâu și cățeluși tovarăși ai copilăriei mele, țopăind vesel pe lângă mine, mama intrând în casă mirosind a aer rece și fericită că ne-a mai aprovizionat un Crăciun cu portocale, smochine, arahide, Ness și chiar Pepsi! (avantajul de a lucra în alimentație publică în comunism), brazii de acasă, mereu foarte înalți și înconjurați din ghirlande făcute de mama din vată, colindători pe care îi primeam la ușa apartamentului din Primăverii (se colinda pe atunci la bloc, așa cum am amintit deja), eu cu mama pregătind Crăciunul în casă mirosind a cozonaci și cu muzica lui Hrușcă în fundal, mama în pragul cabanei unde a lucrat 33 de ani, îmbrăcată elegant, cu o coafură perfectă, așteptându-mă să vin de la Cluj…
În 2006 am început să lucrez cu o agenție de evenimente, mai ales în perioada decembrie, pentru rolul Moș Crăciun. În 2007 mi-am înființat propria mea agenție de evenimente, Giumbusluc party, unde Moș Crăciun este un personaj pe care îl aștept tot anul (ba chiar am fost invitat să îl aduc la întâlnirea cu copiii și pe 1 Iunie), pe care îl tratez cu sfințenie și cu tot profesionalismul, având mereu grijă ca surpriză copiilor la întâlnirea cu el să fie la mare înălțime. De atunci, din 2006, în fiecare an trăiesc amplificat Crăciunul, undeva pe la puterea 1001 și am parte de bucurii mari, căci primesc atât de multă energie bună de la copii, dar și de la adulți care știu să își păstreze și să îngrijească sufletul de copil.
Nu sunt supărat pe Moș Gerilă, dar îl iubesc pe Moș Crăciun. Cred în el.
Sărbători cu liniște! Să fim mai buni.
Deseori, poezia se hrănește din viață. Iar Cristina Șoptelea este omul care se dezvăluie prin poezie doar atunci când viața se cere îmblânzită. Îmbrăcată într-o luciditate crudă, cu muchii tăioase uneori, realitatea Cristinei Șoptelea vorbește despre un prezent uneori ambiguu, alteori terifiant. Cuvântul scriitorului se transformă deseori în poveste. Despre un trecut pe care astăzi, îmbătați de iluzoria bunăstare, prea ades îl uităm...
Cred că am încercat să resetez o parte din amintirile pe care le am de pe vremurile din perioada comunismului. Cel puțin partea cenușie. Asta-mi aduc aminte de atunci, un cenușiu care nu se mai termina și care acoperea totul cu o mâzgă.
La noi, Crăciunul nu însemna tăierea porcului și bucuria blidului plin de dulceața cărnii proaspete, pentru că am crescut ”la oraș”, părinții mei lucrau și nu aveau timp și nici loc să crească nici măcar un porc. Crăciunul – refuzat de conducerea de partid și de stat, deci inexistent pe atunci – însemna foiala sacoșelor goale. Însemna oameni înfrigurați așezați la rânduri interminabile, de multe ori provocate de un zvon ”poate se bagă ceva”. În perioada aceea se intensifica ”trocul” – schimbul de produse. Pentru că orașul era mic, toată lumea cunoștea pe toată lumea. Oricine lucra la abator avea cunoștințe la fabrica de unt, la fabrica de pâine, la magazinul de cartier și invers. Și așa începea dansul pachetelor, schimbul de bunătăți, pentru că masa trebuia să fi îmbelșugată, fiecare avea portocale, banane (verzi!), un ness, celebrul salam cu soia și salata boeuf în care era bine ascuns parizerul. Îmi amintesc și sticluțele cu aghiasmă și pachețele cu anafură care se plimbau prin case, aduse de vecinele de încredere, mamaiele care mergeau ”la părintele” și făceau livrarea, în mare secret.
Nu aveam grija unei familii pe atunci, dar vedeam forfota din casă, grijile spuse cu voce înceată și cu năduf și privirile ferite și înfricoșate.
Mergeam cu colinda însă doar la noi în cartier, între vecinii cunoscuți. Îmi amintesc cum lumina se stingea la un moment dat, mai rar de sărbători, dar mereu în celelalte zile.
Fiecare întreprindere făcea o serbare unde invitatul era un Moș Gerilă cu haine ponosite și care împărțea cadourile de la partid. Primii strigați erau copiii directorilor, care primeau invariabil păpuși, frumoasele păpuși Arădeanca, la care doar visam. Ceilalți copii, ai sclavilor cum ar veni, erau cadorisiți cu o sacoșă în care erau câteva bomboane, o portocală, o ciocolată, o mașinuță de tablă sau un caiet sau un joc mic. Oricum, nimic nu mă mai putea împăca, păpușa cea mare nu era a mea niciodată. Oricât de bine învățam, oricâte linii de 10 aș fi luat, eram într-o altă categorie... Într-un an am găsit sub brad o păpușă mare, blondă, lăsată de moșul. Și după câteva zile am primit încă o păpușă, o păpușă neagră, pentru că moșul uitase că suntem două surori. Și sigur nu mai găsise una albă. Eram singura din cartier cu așa o minune de păpușă...
Primeam reviste de la un vecin care lucra la Sibiu, reviste nemțești pline de reclame cu familii îmbrăcate colorat și râzând spre aparatul foto cu toată fața, familii care aveau casele împodobite cu brazi uriași, strălucitori, aveau copii grași și frumoși, așa cum nu-mi închipuiam că voi vedea vreodată la noi. Noi aveam brad împodobit în fiecare an, dar nu era atât de strălucitor, era plin de lănțișoare de hârtie creponată și de globuri vechi. În magazine se dădeau cu porția până și globurile, se primeau doar uneori.
Doar zăpada era frumoasă pe atunci. Ne strângeam la săniuș, de cânta valea dinspre Curtești și strălucea dealul de la Pacea. Se încingeau concursuri, ne bucuram de zilele de vacanță, păreau fără sfârșit.
Părinții ne-au ferit mereu să simțim nevoile și greutățile din vremurile acelea. Fiecare zi era o luptă continuă pentru supraviețuire, pentru ca fiecare zi să se termine cu bine pentru familie, pentru ca nimeni să nu pățească nimic rău.
Cred că dezmățul comercial care îmbracă acum Crăciunul este urmarea acelui cenușiu, care a rămas undeva în creierele noastre, care țipă de acolo și ne face să îmbrăcăm totul în culori țipătoare și în mult zgomot.
Dar în suflet fiecare știe că Nașterea Domnului este dincolo de toate astea, este reală și se întâmplă în fiecare an, asigurându-ne că viața merge înainte, indiferent de ceea ce ne înconjoară.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
