Cu câteva secole în urmă, cafenelele ce astăzi sunt la tot pasul au pătruns prima dată în orașul moldav. Erau locurile unde se putea bea cafea, se jucau table, cărți și zaruri, dar se și fuma tutun turcesc, iar oamenii stăteau ceasuri bune la discuții.
Primele cafenele de la noi au fost ale străinilor, fie că erau turci, greci, evrei sau bulgari. În 1820 se găsea o “cafine” în Târgul Vechi, în care se juca chiar și biliard. Deschisă de frații Neculai și Ștefan Focșăneanu, este prima atestată documentar. Mari aducătoare de venituri, până și președintele tribunalului, Manoil Vasilievici sau bogatul armean David Goilav și-au deschis astfel de localuri.
Tot din acea perioadă circulă povestea logofătului Tăutu, al domnului Bogdan cel Orb, fiul lui Ștefan cel Mare, căruia i s-a oferit o cafea în timp ce era în solie la sultan. Neștiind prea multe despre acest tip de băutură, a încercat s-o bea ca pe o ceașcă de apă. Bineînțeles, cafeaua i-a fript limba și gura.
E destul de ușor de descris modul cum arătau localurile în preajma secolului al XIX-lea. Se înșirau una după alta, ca mărgelele pe ață, scunde și întunecoase, iluminate cu lumânări, amenajate cu măsuțe lucrate “din topor”, fără față de masă, unde se putea bea o cafea sau bragă și se puteau servi lucruri dulci, deoarece erau și cofetării, în același timp. Bătrânii jucau neîntrerupți cărți și biliard și fumau tutun turcesc, iar clientela era formată din boierimea mijlocie a orașului și negustori înstăriți, ce purtau pe cap un fel de pălării asemănătoare cu cele purtate de preoți.
Una dintre amintirile ce pot descrie foarte bine viața unei cafenele îl are în prim-plan pe armeanul botoșănean Andrei Tătaru, ce își petrecea mai mult viața într-o cafenea ce era situată unde este acum strada Unirii. Bătrânii, mari amatori de chefuri, dar mai ales, Andrei, decanul chefliilor, se plimba prin cafenea cu paharul în mână și lăutarii îi cântau cântecul său preferat:
La fântâna lui Chitic/ N-avem apă nici un pic/ De aceea eu beu vin/ Vin, vin, vin și pelin
Fântâna la care se face referire era considerată a fi cu cea mai bună apă potabilă pe vremuri. Însă petrecărețul spunea că a secat, iar vinul îl bea de nevoie, nu de altceva.
Andronic Țăranu, un demn urmaș al lui Andrei Tătaru, este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai petrecăreți din lumea bună a orașului, Era sufletul multor petreceri, de unde nu putea lipsi “spiritul” și vioara lui. Desigur, de multe ori se întâlnea cu un alt personaj nelipsit de la astfel de ocazii, Scipione Bădescu.
În perioada interbelică, la capătul străzii Lemnăria Veche, de lângă Biserica Sf. Gheorghe, se găseau câteva vestite cafenele, iar datorită poziționării locul se numea „Între cafenele”. Nu existau terase sau mese ce erau așezate în stradă ca în marile orașe ale țării. Erau clădiri joase, fără etaj și în care se întâlneau amatorii de o cafea bună. Renumiții cafegii ai acelor vremuri erau Senexerim Zarughian, Senexerim Zarughiane și Dician Ardesian.
Sursa: Monografia orașului Botoșani
