Te-ai fi gândit că „plâng şi pietrele”, numai că în acest colţ de Românie nu prea-s pietre, drumul de la casă şi până la Biserica Sfântul Dimitrie e de-un asfalt cum tare l-ar mai vrea botoşănenii pe Primăverii. Şi pietrele oricum nu plâng, iar figura asta de stil a devenit o banalitate de când a fost băgată în atâtea texte. Iar lacrimile sunt cu precădere la căpătâiul Maricicăi Iosub, acolo unde veghează tatăl, cei trei fraţi şi cele două surori.
Mama îi veghează pe toţi din ceruri de mai bine de zece ani. În faţa tuturor zâmbeşte frumos tocmai ea. Are o floare la ureche şi multă verdeaţă de jur împrejur. Şi o bandă neagră pe tabloul din care zâmbeşte. În spatele ei zeci de copii duc coroane, unele mai mari şi decât ei. Nişte băieţaşi viu coloraţi, în pantaloni scurţi, cu „cămeri” în mâini, îi tot dirijează. Filmarea trebuie să iasă perfect, dă-o încolo de durere. Şi, oricum, copiii ăştia nu plâng. La un moment dat se enervează şi preotul: „băi presa, lăsaţi copiii în pace, aţi făcut două-trei poze, gata de-acum”. Fiecare cu treaba lui. Este doar încă o știre care trebuie să stoarcă lacrimi.
Restul cortegiului pare o masă neagră şi inertă. Nu plânge nimeni, nu râde nimeni şi nici de vorbit nu se prea… grăieşte. Tatăl, fraţii şi surorile plâng în şoaptă. Parcă n-ar vrea să deranjeze somnul de veci al celei care până acum câteva zile muncea în Amatrice şi care după câţiva ani a revenit acasă în sicriu.
La fiecare poartă oamenii ies să întâmpine înmormântarea. Printre ei şi câţiva angajaţi ai Primăriei care tocmai au devorat câteva pizza la care au asortat nişte sos în sticle de apă plată. Iar o să se supere un coleg pe mine, dar îmi creează senzaţia unei scene la care spectatorii stau pe margine. Doar că nu aplaudă. De vorbit însă vorbesc, e un susur exact ca într-o sală.
Drumul până la biserică e lung. Mă tot uit în stânga, în dreapta după ăl mai mare reprezentant al Guvernului în judeţ, fiindcă primisem comunicat că la 11:00 e la înmormântare. Şi nu e. Şi culmea, după, am primit şi comunicat c-a fost. Dar a plecat înainte de „ultimul drum”. Bine c-a apucat însă să facă vreo două poze. Adică în felul lui politic(os) a fost alături de familia îndurerată.
E tare la cald la Avrămeni, soarele parcă descompune asfaltul. „Eiii, îi proaspăt pus. Anu’ ista, c-o fost alegerile. De-acum pisti vreo patru ani”, spune o avrămeancă ce aşteaptă cortegiul la poarta bisericii. Acolo încep contrazicerile între sătence. Păi cine m-a pus să întreb a câta soră era Maricica? „A doua”, „ba nu, era cea mai mare”. „Aaa, stai aşă, dintre tăţî fraţî sau dintri surori întrebi matali?” Se apropie cortegiul şi avrămencele s-au pus de acord: un frate Costel este cel mai mare din toţi cei şase, iar apoi urma Maricica. „Cea mai mică este şi ea femeie la casa ei”. Dar mama? „O murit de acum vreo zăci ani”. „Şi zăci tu, are 13”.
Bat clopotele, iar o femeie duce dorul vechiului clopotar. „Avem unul pi vremuri, când trăje clopotili s-auză până la Vlaicu”, satul vecin Avrămeniului. Problema nu-i însă la clopotar, ci la clopot, mă lămureşte o pensionară. „Era al clopot aşeala, că l-o luat şi l-o dus în altă parte, aista îi altu’”.
Se înmulţesc tricourile şi cămăşile negre de pe lângă lăcaşul de cult. Unii au abandonat cortegiul şi-au venit pe-o scurtătură. Dar ajunge şi cortegiul, precedat de o maşină a Poliţiei. Clopotarul a prins parcă puteri. Sicriul este coborât dintr-o maşină inscripţionată în italiană: „Di Palma Anna Maria – Poggio Sannita”. Ironia sorţii… Să pleci din Avrămeni să munceşti în Amatrice, să nu mai vii câţiva ani acasă, să ajungi între scânduri, iar maşina mortuară să aibă inscripţii în limba italiană.
Băiatul cu tabloul Maricicăi, tânăra care n-a apucat să se căsătorească, se opreşte puţin în poarta bisericii. Maricica zâmbeşte în continuare, iar floarea încă o are dată după ureche. C-aşa-i viaţa asta pentru unii, munceşti până ce nu mai ştii de tine şi te găseşte el un cutremur şi te îngroapă la propriu şi la figurat, de parcă viaţa asta ar fi… floare la ureche.
VEZI ȘI:
ACUM : Lumea plânge după fata cu ochi albaștri omorâtă de moloz – GALERIE FOTO
