Răscoala de la 1907 a fost înăbuşită în sânge de autorităţi. Documentele vremii arată cum au fost schingiuiţi şi omorâţi de armata română răsculaţii. Numărul morţilor este aproape necunoscut chiar şi astăzi.
În februarie-martie 1907, regatul României fierbea. Ţăranii din judeţul Botoşani au pornit o răscoală care s-a întins în toată ţara. Înarmaţi cu tot ce aveau prin jurul casei, aceștia devastau conacele, casele arendaşilor dar şi oraşele care se aflau în vecinătate. Nemulţumirile ţăranilor s-au acumulat pe fondul sărăciei, a lipsei de pământ, a obligaţiilor tot mai mari puse ca un jug greu pe spinarea oamenilor pământurilor.
Ţăranii analfabeţi şi săraci, în mare parte, erau păcăliţi la împărţeala pământurilor şi exploataţi de moşieri şi arendaşi. Era ultima mare răscoală ţărănească din Europa. Autorităţile au fost depăşite total de această amplă mişcare ţărănească. Guvernul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a clacat. La 12 martie 1907 a fost ales un nou guvern, liberal de această dată, condus de D.A. Sturdza. Generalul Averescu, viitorul erou al primului război mondial devenea ministru de război iar Ion I.C. Brătianu era numit ministru de interne. Averescu şi Brătianu s-au întâlnit şi au elaborat planul de înăbuşire a răscoalei. În 10 zile cea mai mare răscoală ţărănească a secolului XX a fost înăbuşită în sânge.
Oameni împuşcaţi şi gospodării rase de pe faţa pământului cu tunul Planul a fost întocmit fără ezitare. Noul Guvern a decretat mobilizare generală, iar trupe de infanterie şi cavalerie au fost comasate în calea ţăranilor sau trimise contra lor. Inclusiv artileria era inclusă în acest plan de acţiune. Generalul Averescu explică cum s-a pus la punct acest plan într-un memoriu adresat patriarhului Miron Cristea.
” În ziua de 13 martie, înţeleptul nostru suveran de atunci regele Carol I mi-a făcut înalta cinste de a-mi încredinţa conducerea Ministerului de Război, pentru restabilirea ordinei în ţară, acordându-mi şi întreaga sa încredere. Mi-am întocmit numaidecât planul de acţiune în cursul unei singure săptămâni, după punerea lui în aplicaţiune, ordinea era restabilită. La prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, preşedintele de minister m-a înştiinţat că Parlamentul m-a împuternicit să proclam starea de asediu. Am luat act de această comunicare, dar am declarat că nu am deloc intenţiunea să uzez de starea de asediu şi faptele au dovedit că în adevăr măsurile de rigoare înrăutăţeau în loc de a îmbunătăţi starea de lucruri.”, se arată în acest memoriu.
Deşi nu s-a dorit luarea măsurilor prevăzute de starea de asediu, lucrurile au scăpat de sub control. Primii morţi au apărut la Botoşani, când s-a tras asupra ţăranilor şi mahalagiilor care atacaseră corpul de soldaţi care păzea bariera târgului Botoşani. În urma tirului, au murit patru oameni şi alţi şapte au fost răniţi. Cele mai grave incidente au avut loc în Oltenia, acolo unde Corpul I de armată condus de generalul Petru Năsturel a făcut prăpăd în satele de răsculaţi. Însăşi generalul Averescu a notat atrocităţile şi a luat măsuri. Din nenorocire, comandantul Corpului I de armată influenţat de teroarea care cuprinsese pe arendaşii şi proprietarii din Oltenia, a dat din iniţiativa sa ordine foarte severe care aplicându-se au provocat o reacţiune cu adevărat sălbatică. Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei şi fete, în sfârşit orori.
”Cum am aflat de acest lucru, am dat ordin prin telegraf a se pune capăt oricărei acţiuni de reprimare fără aprobarea mea personală şi tot prin telegraf am chemat pe cei doi comandanţi de divizie pentru a le cere socoteală pentru derogarea de la ordinele şi instrucţiunile mele.”, preciza Averescu în acelaşi memoriu.
Omorurile au început în toată ţara în ciuda apelului la moderaţie, despre care vorbea Averescu. ” Sectorul regimentului 5 roşiori. În Salcia împuşcat 5 capi de răscoală, distrus casele a trei răsculaţi. În Cătunele împuşcat 3 capi de răscoală. În Pristol împuşcat 7, distrus 5 case. În Gârla Mare împuşcat 3, distrus 12 case. În Jiana Veche împuşcat 5, distrus 4 case. Restul satelor linişte.”, se arată în raportul generalului Lambrino către Ministerul de Război şi Ministerul de Interne. Era doar o mică parte din acest raport şi din totalul celor împuşcaţi şi a caselor de ţărani distruse. Istoricii arată că s-au folosit şi tunurile.
„Atât în timpul răscoalei, cât şi după înăbuşirea acesteia, s-a desfăşurat o amplă campanie de pedepsire a „capilor” răscoalei, precum şi a satelor în care s-au înregistrat cele mai mari violenţe. Pentru intimidarea ţăranilor s-a tras cu tunurile asupra acestor sate, distrugându-se numeroase gospodării.”, scria pe pagina sa personală de internet profesorul universitar doctor Ioan Scurtu.
După 10 zile, cu soldaţii şi tunurile, ţara a fost ”pacificată” iar regele Carol I mulţimea armatei care din punctul său de vedere s-a ridicat la înălţimea chemării sale. Schingiuri, bătăi, condamnări Dacă arendaşii şi moşierii puteau răsufla uşuraţi, pentru ţăranii răsculaţi, calvarul a continuat şi după încetarea propriu-zisă a ostilităţilor. Soldaţii şi oameni puşi să ancheteze pe răsculaţi dar şi să descopere pe capii revoltei, au comis, aşa cum arată o serie de documente ale vremii, atrocităţi. Ţăranii erau bătuţi şi efectiv călcaţi în picioare.
În ziua de 16 martie au început bătăile. Intervențiile mele să nu se bată fără cercetări prealabile au fost zadarnice. Se începea cu palme, lovituri de pumni în fălci până le umpleau gurile de sânge, îmbrânceli, snopeli până cădeau şi atunci jandarmii şi soldaţii jucau pe ei”, preciza revizorul şcolar din fostul judeţ Romanaţi. Alţi ţărani erau anchetaţi crunt, duşi în oraşe şi bătuţi. Erau apoi condamnaţi la ”ocnă”. Cei rămaşi acasă, în special femei şi copii sufereau crunt, fiindcă nu avea cine să-i întreţină, iar sărăcia se adâncea. Cifra adevărată a ţăranilor omorâţi ţinută la secret Nici până astăzi numărul exact al ţăranilor morţi în timpul şi după represaliile de la 1907 nu este cunoscut. Ziarele vremii avansau cifre fantastice din punctul de vedere al istoricilor. Totodată specialiştii cred că cifrele publicate erau o manipulare politică îndreptată împotriva adversarilor şi mai ales a Guvernului liberal.
În ziarul „Adevărul”, C. Mille a avansat cifra de 11.000 de morţi. Gazeta „Facla”, condusă de N.D. Cocea, estima că în 1907 s-ar fi înregistrat 12.000 victime. Evident, aceste cifre nu rezultau în urma unor analize a documentelor sau a cercetărilor de teren; ele aveau mai curând menirea de a lovi în PNL şi în special în Ion I.C. Brătianu, acuzându-i de omoruri „inutile” pornite dintr-o ură împotriva ţăranilor”, preciza Ioan Scurtu. Cifra de 11.000 de morţi a fost mai apoi preluată în timpul comunismului, în special de Roller. Generalul Averescu în memoriul său adresat patriarhului Cristea spune că au fost doar 2.500 de victime în toată ţara, incluzând şi pe militarii ucişi. Cifrele exacte nu se cunosc, fiindcă aşa cum arată specialiştii, au dispărut rapoartele oficiale.
” Este foarte probabil ca numărul exact al victimelor să nu poată fi stabilită, datorită faptului că cele mai importante dosare privind represiunea au dispărut. În 1912, ministrul de Interne Alexandru Marghiloman a constat că din arhiva instituţiei pe care o conducea lipseau 30 de dosare din anul 1907. Imediat, conservatorii au declanşat o virulentă campanie împotriva liberalilor, acuzându-i că au sustras dosarele care conţineau documente despre „instigaţiile la răscoală” ale PNL, precum şi ordinele de „măcelărire în masă” a ţăranilor date de guvern”, adaugă Scurtu.
Mai mult decât atât într-o discuţie dintre Marghiloman şi Carol I, regele a spus că de fapt dosarele se află la el. Răscoală anti-semită, la bază Specialiştii dar şi oamenii vremii spuneau că răscoala de la 1907 a avut un puternic accent antisemit. Scânteia revoltei a fost aprinsă la Flămânzi, acolo unde arendaşul evreu Mochi Fischer, care avea în stăpânire( arendă), moşiile boierilor plecaţi în străinătate, a refuzat să încheie învoielile agricole cu ţăranii din Flămânzi.
„În funcţie de ele ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei, iar arendaşul amâna semnarea“, preciza istoricul Ştefan Cervatiuc.
Ţăranii s-au ridicat împotriva arendaşilor evrei în special, care deţineau mari proprietăţi în arendă.
” Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei”, adaugă Cervatiuc.
Chiar şi Averescu recunoaşte că în Moldova răscoala a avut caracter antisemit, luând pe cel agrar odată ce avansa către sud însă. ”A început în nordul Moldovei, având un caracter antisemit. Cu cât se întindea spre sud, cu atât pierdea acest caracter şi lua pe cel agrar, alimentat de agitatori străini, iar aceştia se slujeau de agenţi tineri pe care ţăranii îi numeau studenţi”, preciza Averescu în memoriul său. Răscoala de la 1907 a tras un puternic semnal de alarmă autorităţilor vremii, care au fost nevoiţi să se aplece mai ales după război asupra problemei agrare în România. Sursa: Ziarul Adevărul.
