A trecut de un război, dar a fost devastat de sătenii care, în holul castelului, au aruncat în flăcări întreaga bibliotecă. Preluat de comuniști, apoi părăsit și ros de scurgerea nemiloasă a timpului, astăzi străjuiește dealurile ca o fantomă a unui trecut pe care îl mai povestesc doar bătrânii satului. Bătrâni care așteaptă să se petreacă ceea ce se zvonește de o vreme: că la castel se va înființa un azil de bătrâni…
Județul Botoșani a fost deținătorul unui adevărat tezaur arhitectonic construit în perioada antebelică și interbelică, însă foarte puține dintre vechile conace și castele boierești au supraviețuit deceniilor comuniste. Cele care au mai rămas au fost revendicate, foarte puține și restaurate.
Odată cu instalarea comuniștilor, domeniile și casele boierești, în multe cazuri chiar și biserici, au devenit depozite de cereale, pe alocuri spitale, dispensare, orfelinate, cămine de bătrâni sau sedii de primării. Când aceste instituții și-au consumat utilitatea, clădirile au fost lăsate în paragină sau chiar distruse intenționat.
În județul Botoșani, potrivit unui studiu realizat de Aurora-Simona Filip și Viorel Paraschiv (”Itinerarii istorico-geografice: castele și conace boierești din județul Botoșani”), au fost revendicate în temeiul Legii 10/2001 un număr de 567 terenuri, foste domenii și conace boierești. Cazuri fericite, se consemnează în același studiu, au fost cele în care aceste conace au fost cumpărate de către administrația județeană, ulterior investindu-se în modernizarea lor. S-a întâmplat la Podriga, Ionășeni sau Guranda.
Chiar dacă a fost purtat de vechi familii armenești, cu intelectuali cărora publicațiile vremii le-au dedicat multe pagini, numele Melik este încă prea puțin cunoscut în ținutul Botoșanilor.
(Casa Melik din București, cea mai veche clădire de locuit din Capitala României)
În schimb, pentru bucureșteni, Melik a devenit un simbol. Al trăiniciei, al generozității, al artei. Asta pentru că, spun specialiștii, Casa Melik este considerată a fi nu doar o parte a istoriei României, ci și cea mai veche casă locuită din București.
Datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, însă numele ei este legat de Jacob Melik, armean care studiase arhitectura la Paris, și care s-a căsătorit cu Ana, singura moștenitoare a clădirii din București ce aparținea lui Kevork Nazaretoglu. După o istorie zbuciumată, Casa Melik din București devine un important obiectiv, găzduind Muzeul de Artă Theodor Pallady (foto).
Numele Melik de la Botoșani era legat, însă, de nepotul arhitectului Iacob, și anume inginerul Ion Mire Melik (9 august 1840 – 29 ianuarie 1889). Cunoscut în primul rând ca antreprenor, matematician, dar mai ales prin legăturile pe care le-a avut cu Societatea Junimea, în special cu Titu Maiorescu. Se spune că activitatea de la Junimea (multe voci susțin că era apreciat mai mult pentru talentul administrativ decât cel literar) i-a asigurat, însă, o poziție de profesor de matematică la Universitatea ieșeană. Dar, spre cinstea sa, cursul universitar ce purta semnătura lui Melik era atât de apreciat încât a fost retipărit de zece ori.
(Ioan Mire Melik)
Ioan Mire Melik avea să trăiască, însă, doar 49 de ani. La sfârșitul anului 1888, începutul lui 1889, pe când activa ca inspector general al școlilor (fiind numit secretar general la Ministerul Educației), Melik a fost lovit de o boală care l-a secătuit rapid. Pe 29 ianuarie 1889, se stinge din viață.
Ioan Mire Melik a avut patru copii, unul dintre aceștia, Eugen, fiind și cel care i-a continuat munca la catedră. Eugen I. Melik a fost la rândul său profesor universitar, la Facultatea de Drept din Iași.
Același Eugen Melik avea să revină pe moșia cumpărată de tatăl său în Costeștii Botoșanilor, unde va ridica o casă de vacanță cu dimensiunile unui castel.
Cine se încumetă astăzi în căutarea Castelului Melik are de parcurs cei aproximativ 7 kilometri din municipiul Botoșani, pe un drum care curge pe coasta dealului, de o frumusețe rară.
Castelul poate trece neobservat din cauza vegetației bogate, care ascunde și desparte, deopotrivă, drumul de ceea ce era odinioară falnicul parc al ”boierilor din Costești”.
Dacă până să ieși din oraș nimeni nu poate spune ce semnificație are cuvântul Melik, odată ce te apropii de Costești privirile se își pierd scrutătura dură și vorba se slobozește bucuroasă. Până odinioară, o partea a satului se numea chiar Costești-Melik și oamenii purtau astfel trainică amintire ”boierului” la curtea căruia unii dintre ei au muncit din primăvară până-n iarnă.
Sătenii vorbesc cu respect de proprietarul castelului din deal.
”A fost al lui Melik, da. Eu sunt de aici, din sat, am 65 de ani. Acolo am stat multă vreme, lângă castel, am și lucrat acolo. A vrut cineva să îl doneze, să se facă un azil acolo, dar nu mai știm, doar că mai trăiește o nepoată. Terenul este al fermei Popăuți, dar castelul ar fi vrut să fie renovat. Mai ales că, chiar dacă e vechi, castelul e bun, are și beci mare dedesubt. Aici Melik a avut jumătate de sat. A mai avut o casă pe malul iazului, dar a fost vândută de mult. Mergeau oamenii iarna și mai primeau cereale de la conac, apoi primăvara îi chemau la lucru. Erau oameni buni cu țăranii, tare buni. Bătrânii din sat, care mai au azi 90 de ani, mai știu povești despre Melik. Așteptăm să se facă azilul...”,
spune un sătean din Costești, care se prinde cu drag la vorbă.
Curtea lui Melik, așa cum este cunoscută azi, cu castelul rămas în picioare, este cea mai veche construcție din beton și cărămidă a satului Costești.
A fost construit de Eugen Melik, fiul inginerului Ion Mire Melik, între anii 1925 –1927, la nord –vest de vatra actuală a satului.
Eugen Melik (1871 -1957), de origine armeană, a fost profesor la Universitatea ”Al. I. Cuza” din Iași, fiind licențiat în litere la Sorbona și cu doctorat în Drept, tot la Paris. O scurtă perioadă a făcut politică, ales chiar deputat, fiind un apropiat al lui Nicolae Iorga.
Potrivit scrierilor lui Viorel Paraschiv în studiul amintit, istoria castelului este consemnată în ”Actul de mărturie din 7 mai 1925”, lăsat de prof. univ. Eugen Melik urmașilor săi.
Construcția a fost proiectată de arhitectul Paul Smărăndescu, în anul 1920.
(Castelul Melik din Costești, județul Botoșani, foto iulie 2020)
”Arhitectura castelului nu aparține unui anumit curent, fiind o împletire a stilului medieval cu cel modern. Turnul din colțul de nord-est al imobilului și acoperișul cu pante abrupte, în două sau patru ape, îi conferă un caracter aristocratic”,
Viorel Paraschiv, în ”Itinerarii istorico-geografice: castele și conace boierești din județul Botoșani”
Castelul are aparent două părți distincte: turnul, înalt de 20 m, și corpul principal, cu trei niveluri, care are o înălțime de cca. 17 m.
Turnul are pereții exteriori din cărămidă arsă, confecționată în cuptoarele amplasate lângă izitura Iazului Domnesc. Acoperișul are forma unei piramide, fiind prevăzut înspre vest cu un chepeng pentru accesul coșarilor și un paratrăsnet în vârf.
Castelul nu are vitralii, sculpturi sau elemente decorative deosebite, singurele crestături se întâlnesc pe stâlpii de la cele două lojii, însă extrem de interesante sunt pardoselile din mozaic, colorate în alb, negru și roșu, precum și desenele pătrate din parchetul de stejar, aflăm din studiul lui Viorel Paraschiv.
În primăvara anului 1941, în castel a fost cazată o unitate motorizată germană. Situația se schimbă brusc în martie 1944, când botoșănenii pleacă în refugiu. Moșierul nu rămâne nici el la Costești, ci se refugiază în Oltenia.
Domeniul de la Costești rămâne în administrarea unor oameni de încredere din sat.
Peste mai puțin de o lună, însă, satul urmează să fie ocupat de ruși. Înainte de sosirea rușilor, sătenii devastează castelul, în hol fiind arsă întreaga bibliotecă, cu cărți de o inestimabilă valoare.
”Din 1950 și până la sfârșitul secolului al XX-lea, imobilul intră în folosința agricolă a unor ferme agricole de stat. Actualii moștenitori nu au resursele necesare reparării castelului, tot domeniul fiind aparent părăsit”,
Viorel Paraschiv
Parcul din fața castelului a fost și el distrus. Terenul aparține Fermei Popăuți, iar vechea livadă cu soiuri valoroase a fost pur și simplu defrișată în timp.
Astăzi mai stau mărturie, din vechiul parc, doar câțiva pini și molizi. Prin zonă mai bântuie căruțe, când și când o mașină taie în viteză drumul din apropiere, ridicând colb uriaș de praf.
Situația este agravată de faptul că, paradoxal, castelul nu este înregistrat pe Lista Monumentelor Istorice din Județul Botoșani.
Istoria locului se mai citește doar în privirile câtorva săteni care spun cum, demult, la poarta castelului găseau hrană și uneori bună înțelegere. Și cum, înainte de a intra rușii în sat, au dansat printre flăcările care mistuiau cărțile aduse de boieri tocmai de la Paris. Da, ar fi bine să se facă acolo un azil de bătrâni. Mulți dintre ei și-ar găsi loc în Castel, să își mai odihnească oasele după ani și ani de muncă grea.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
