Cernobîl, 26 aprilie 1986. Mai exact, la 01:23 noaptea, cel de-al patrulea reactor al centralei nucleare a explodat. Un dezastru considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare.
Pelinul negru. Astfel s-ar traduce cuvântul ”cernobil”, care provine din ucraineanul ”chornobyl”. O suferință amară, îndelungată și sfâșietoare. Pentru milioane de oameni, Cernobîl a devenit sinonim cu moartea. O moarte care s-a întins pe zeci de ani, ale cărei tentacule încă scormonesc în trupuri și macină vieți.
Explozia a degajat emisii puternic radioactive, nori întregi începând călătoria către țările nordice, mai întâi. Pe 27 aprilie, primele semnale vin din Suedia. Urmează un al doilea nor radioactiv, care ajunge până în sudul Germaniei, Austria, dar și nordul Italiei. Al treilea nor cuprinde România.
Au urmat decesele. Rapide, cele din zona de pericol. Apoi, pe măsură ce treceau zilele, lunile, tot mai multe cazuri de leucemie. În România, cele mai multe decese, spun statisticile, s-au înregistrat la copiii cu vârsta de până la 14 ani din Botoşani, Satu Mare şi Olt.
Chiar dacă au existat numeroase relatări, studii, articole despre explozia de la Cernobîl, nimic nu egalează cartea unei jurnaliste belaruse care, pe parcursul a câtorva ani, a realizat interviuri cu supraviețuitorii catastrofei din aprilie 1986.
Pentru "Dezastrul de la Cernobîl", Svetlana Aleksievici a primit în anul 2015 Premiul Nobel pentru Literatură.
Cartea se bazează pe o serie de interviuri cu cei direct afectați de radiațiile de la Cernobîl. Imaginile sunt cutremurătoare: trupuri care se destramă la propriu, prunci care trăiesc doar câteva secunde sau doar câteva ore. Manipularea și cruntul dispreț pentru victime, indiferența și sadismul cu care oamenii au fost trimiși la moarte sigură.
.jpg)
(Svetlana Aleksievici)
Premiul Nobel l-au primit, prin Svetlana Aleksievici, toți oamenii care au purtat cruci la Cernobîl. Oamenii care au trăit războiul nevăzut. Acolo unde lumea s-a prăbuşit şi totul s-a acoperit cu suferinţă. Acolo unde, cum spune ţăranca Anna Petrovna, una dintre eroinele cărții, "sufletul este singura fiinţă vie".
Iată doar două mărturii din documentarea Svetlanei Aleksievici:
"Ne-am întors acasă. Am dat jos tot de pe mine, hainele în care fusesem îmbrăcat, și le-am aruncat la gunoi. Iar boneta am dat-o băiatului meu cel mic. Tare m-a mai rugat. A purtat-o, n-a dat-o jos deloc. Peste doi ani i s-a pus diagnosticul: tumoare cerebrală. Mai departe scrieți dumneavoastră. Nu vreau să mai vorbesc".
"În sate, în uzine luau cuvântul activiști de la comitetele raionale de partid, mergeau peste tot, discutau cu oamenii. Dar niciunul nu era în stare să răspundă la întrebări precum: ce înseamnă dezactivare, cum să-i aperi pe copii, care sunt coeficienții de trecere a radionuclizilor în lanțul alimentar? Despre particulele alfa, beta și gama, despre radiobiologie, radiații ionizante, ca să nu mai vorbim de izotopi. Pentru ei erau lucruri dintr-o altă lume. Ei țineau prelegeri despre eroismul oamenilor sovietici, despre simboluri ale curajului bărbătesc, despre uneltirile serviciilor de spionaj străine".
Chiar dacă țările din jurul URSS erau deja în alertă maximă, la București se reunește Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R., abia în data de 1 mai.
Ședința a fost prezidată de Nicolae Ceaușescu și au participat, printre alții, Elena Ceaușescu, botoșăneanul Emil Bobu (la acea vreme secretar al CC al PCR), prim-ministrul Constantin Dăscălescu, Alexandrina Găinușe (viceprim-ministru în Guvernul Dăscălescu), generalul Vasile Milea (ministru al Apărării Naționale), Tudor Postelnicu (șeful Departamentului Securității Statului), iar în calitate de invitați s-au regăsit generalii Ioan Geoană (tatăl lui Mircea Geană) și Mihai Chițac (născut în Botoșani, a fost comandantul Trupelor Chimice în perioada ianuarie 1968 - ianuarie 1990, precum și comandant al garnizoanei București). La ședință mai era și Ion Ursu, prim-vicepreşedintele Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului.
Nicolae Ceaușescu este cel care începe ședința, motivând și necesitatea întrunirii, la cinci zile de la explozia reactorului de la Cernobîl: VÂNTUL.
”Tovarăși, am convocat această ședință în legătură cu avaria de la Centrala atomoelectrică de la Cernobîl, de la sovietici. Începând din noaptea aceasta, s-a creat o situație proastă pentru țara noastră. Prin schimbarea direcției vântului, au crescut mult, în diferite zone, radiațiile”,
Nicolae Ceaușescu
Informația este confirmată imediat de Ion Ursu.
”După miezul nopții, adică 30 aprilie, spre 1 mai, stațiile care efectuează măsurarea radioactivității au comunicat că au apărut, la noi în țară, valori depășite ale nivelului de radioactivitate Beta global măsurate”,
Ion Ursu, care avea, se pare, noțiuni de fizică atomică şi nucleară
Trebuie să precizăm, mai întâi, care erau valorile normale (la sol):
-nivelul de atenționare – 5.000 Pico Curie/m.p. zi
-nivelul de avertizare – 10.000 Pico Curie/m.p. zi
-nivelul de alarmare – 50.000 Pico Curie/m.p. zi
Potrivit lui Ion Ursu, în noaptea de 30 aprilie către 1 mai (la mai bine de patru zile de la explozie), în România au fost înregistrate următoarele valori:
-Iași: 54.581 Pico Curie/m.p. zi
-Suceava: 20.467 Pico Curie/m.p. zi
Târgu Mureș: 11.461 Pico Curie/m.p. zi
Ion Ursu accentuează, din nou, că valorile crescute erau cauzate de ”schimbări bruște ale direcției vântului, care acționează din zona Kiev către țara noastră și a precipitațiilor antrenate de acesta”.
La Botoșani era cald. Iar pe 2 mai, când se sărbătorea Ziua Tineretului, era forfotă prin oraș și prin împrejurimi. Nu se știa, nu se vorbea încă de niciun pericol, de radiații.
Un fragment de jurnal din cartea scriitoarei Cameliei Răileanu (”Întoarcerea din Iad”, Editura Eikon) este mai mult decât sugestiv pentru atmosfera din acele zile. Oamenii ies din casă, dar sunt îngrijorați de vântul ”ciudat” care bate. Peste 11 ani, Camelia Răileanu este operată de tumoare cerebrală. Moare în 2002, la 33 de ani.
”E o dimineață frumoasă de mai, 1986, 2 mai, Ziua Tineretului. Să ieșim și noi, eu și băieții. Frații mei mai mari merg de o parte și de alta, ca întotdeauna. Cerberi. Mergem la pădure, 6-7 km de oraș, NV, spre Suceava. Bate-un vânt ciudat, dar e cald. Băieții spun să ne întoarcem, dar eu, nu. Îmi place să merg, să merg. E călduț. De n-ar fi vântul! Cum să ne întoarcem? Și acasă ce să facem? De la 11 dau ăia la televizor manifestările și demonstrațiile de 2 mai, de la București și de la Moscova. Nu știu dacă mai dau și Album de sărbătoare, de la 13.Băieții au ochii roșii de vânt. Pe drum, oameni care se întorc lehămetiți de vânt. Mergem. Nu stăm mult, că vântul acesta nu-i a bună, zice Doru. Înapoi, vântul ne duce din spate spre oraș. Vânt, vânt”,
fragment din cartea Cameliei Răileanu
Nicolae Ceaușescu este informat de către generalul Vasile Milea că toate garnizoanele sunt în alertă. Au fost pregătite două avioane, ”cu tot ceea ce este necesar”, care sunt puse la dispoziția Comandamentului pentru specialiștii din Iași și Suceava.
Victor Ciobanu, ministru al Sănătății, stabilește că, ”în principiu, în primejdie de patologie gravă sunt până la 150 km de locul respectiv”. S-au dat însă dispoziții ca toate persoanele care intră în țară pe la Ungheni să fie controlate ”pentru evitarea radioactivității și eventuale cazuri să fie internate în secțiile de care dispunem”.
Se solicită controlarea alimentelor, dar și a apei.
”În zonele respective s-au dat indicații să fie folosită numai apa din sursele subterane, iar apa de suprafață să fie folosită numai în industrie”,
Victor Ciobanu, ministrul Sănătății
Se dau dispoziții ca stațiile mobile din dotarea Armatei să fie folosite și de Ministerul Sănătății, pentru verificarea situației și în celelalte județe afectate.
Nicolae Ceaușescu intervine: să se facă verificări și la Botoșani.
”Trebuie să folosim toate stațiile-mobile, care să se deplaseze între Iași și Suceava. Adică, tovarăși, să luăm toată zona aceasta, apoi la Botoșani. Trebuie să le revedem și să organizăm imediat cu stații-mobile în zonele acestea”,
Nicolae Ceaușescu
Ceaușescu vrea să știe dacă România poate gestiona problema în zonele în care este depășit nivelul de radioactivitate sau dacă se impune solicitarea ajutorului de la sovietici, ”deoarece cunosc mai bine, au mai avut accidente”.
Răspunsul primit nu îl liniștește: ambasadorul sovietic la București nu răspunde. Elena Ceaușescu, în schimb, cere mai multă fermitate.
”Trebuie să spunem că au apărut și la noi radiații, și vrem să știm ce să facem. Nu se poate așa! Dar trebuie să facem oficial (cerere, nota red.) să ne răspundă”,
Elena Ceaușescu
În două - trei ore, Nicolae Ceaușescu solicită să fie finalizat un plan de acțiune. Și mai are tovarășul o solicitare: să nu se creeze panică în rândul populației.
”Să ia măsuri, dar să nu se creeze panică. Să spunem că, având în vedere ce s-a întâmplat, atragem atențiunea tuturor județelor să fie atente, mai ales în aceste zone; să fie atenți”,
Nicolae Ceaușescu
Se vorbește pentru prima dată despre informarea populației din România. La mai bine de patru zile de la explozia reactorului de la Cernobîl, autoritățile decid să transmită mesaje către români, însă ”fără să dăm date...”.
Nicolae Ceaușescu este, din nou, cel care dă indicații.
”Cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem: având în vedere situația creată de accidentul produs, au apărut unele creșteri ale radioactivității în diferite zone ale țării noastre, îndeosebi în nord-est; având în vedere direcția vântului au fost stabilite măsurile necesare și vor fi informați asupra măsurilor. Și că, de asemenea, s-a creat un comandament permanent, având în vedere situația aceasta specială, una grup, format din tovarăși din conducerea partidului, care urmărește toate aceste probleme. Și să spunem așa: la Comitetul Central s-au analizat aceste problem, s-a informat și s-au stabilit aceste măsuri”,
Nicolae Ceaușescu
Gravitatea situației transpare, potrivit stenogramei ședinței din 1 mai 1986, din fraza de final: ”Să nu așteptăm să dăm acest comunicat la radiojurnalul de seară sau să se dea această știre la televiziune seara”.
Vântul a adunat, unul câte unul, oamenii de pe străzi și din împrejurimile orașului. O zi călduroasă, de altfel...
Camelia Răileanu consemnează în jurnal, în aceeași zi, momentul în care aude la radio, pentru prima dată, anunțul oficial despre explozia reactorului.
”Acasă. Ascultăm niște muzică la casetofon. Ia mai dă și pe radio, strigă Liviu. Nu, zic, că-i 12 fără 10, ce, vrei s-auzi cotele apelor Dunării? Sporovăim. E 12, or fi terminat ăia demonstrațiile, azi la București și-n țară tinerii sub drapelul partidului, fugi, băi, ce drapel, știri externe, închide, gata. Nu, pe 26 aprilie a avut loc o explozie la reactorul nuclear de la Cernobîl, încă nu se cunosc date. Copii, ne-am iradiat! Doru e cel mai mare și înțelege, ne-am radiat, dacă vă spun, de-aia bătea vântul ăla, Du-te, măi, n-au anunțat nimic de victime. Tăcere. Tăcere. Tăcere”,
fragment din cartea Cameliei Răileanu
Camelia Răileanu era elevă, în acel an, la Liceul Pedagogic din Botoșani. Veștile îngrijorătoare s-au răspândit repede. Elevii și profesorii deopotrivă discutau despre subiectul Cernobîl, însă o întrebare își făcea din ce în ce mai des loc: de ce românii află după o săptămână?
”Vorbim la școală a doua zi toți cu dirigu’, că de ce au anunțat abia acum, după o săptămână? De ce nu ne-au spus, nu-i nimic grav, treaba lor ce fac cu reactoarele lor, dar la București i-au anunțat să meargă cu plastic în cap, mi-a dat mie mătușă-mea telefon, zice cineva, feriți-vă, nu mai ieșiți în aer, da Gorbaciov ce zice? Gorbaciov se uită la demonstrații și zice glasnost și perestroika, c-acesta nu degeaba are o pată pe chelie, râde dirigu’, sper să nu ne fi iradiat, Doamne ferește, își face cruce. Noi tăcem. Avem doar 17 ani”,
Camelia Răileanu în cartea-jurnal ”Întoarcerea din Iad”
(Camelia Răileanu alături de colegele de la Liceul Pedagogic Botoșani)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
