Atestat documentar în vremea lui Gheorghe Ştefan, renumit în zilele noastre prin crapii săi, cunoscutul iaz botoşănean este cel mai mare din Podişul Moldovei.
Demult, cu sute de ani în urmă, legenda spune că pe malul iazului Dracşani acestui iaz trăia un pescar. Mergând el într-o zi la pescuit, numai ce aude dintr-un stufăriş un plânset de copil. Era o fetiţă. Ce să facă el? A luat copila şi s-a întors acasă.
- Uite ce ţi-am adus, nevastă, că tot doreai un suflet la bătrâneţe.
Bucuroasă, femeia a luat copila, a spălat-o, a hrănit-o…Şi pe ce creştea, fata se făcea tot mai frumoasă, harnică şi cuminte, mâna dreapta a pescarului, nu alta, că dânsul nu mai putea trage la năvod ca în tinereţe.
În vremea asta, pe celălalt mal trăia un om bogat. Să fi fost prinţ sau boier, nu se ştie. Acesta avea un fecior, pe nume Şan. Era chipeş tare băiatul. Cu plete negre, ochi adânci, care vrăjeau simţirea, la vârsta când un suflet tânăr s deschide iubirii şi frumuseţii. Îmbrăcat ca un voievod, umbla călare pretutindeni.
Odată, când se plimba pe malul iazului, iată o zăreşte pe fata pescarului. Şi-a rămas uimit de frumuseţea ei. Dar, cum ştia să-şi folosească farmecele, s-a apropiat zâmbindu-i şi privind-o într-un anume fel. Dacă l-a văzut, fata a simţit o tainică chemare şi-şi dădu seama că inima o poarta, spre dânsul fără voie.
- De ce, frumuseţea mea, ca tine nu mai este alta sub soare? Îmi eşti foarte dragă. Vreau să mi te fac soţie!
Cuvintele acestea au mişcat inima fetei. Cum nu ascundea nimic părinţilor săi adoptivi, le-a destăinuit făgăduielile călăreţului.
- E un om dintre cei răi, i-a zis pescarul. Ia seama, nu te-ncrede în el. Păzeşte-te de şiretlicurile vicleanului!
- Ah, mamă şi tată, simt că mi se rupe inima. Iar sfaturile voastre îmi strivesc sufletul.
Dar paşii o purtau tot mai des pe malul iazului. Se arata privirii lui în toată frumuseţea, şi dragostea îi era tot mai aprinsă.
- O vreme n-am să mai trec pe-aici. Fac pregătiri pentru nunta noastră - zise Şan. Pe urmă ne vom întâlni iarăşi. Să fii cuminte şi să mă aştepţi, draga mea.
Şi fata pescarului a prin să-şi coase rochia de mireasă, ca nuferii.
Dar, vai, s-a zvonit că Şan se-nsoară cu o crăiasă. La asemenea veste neaşteptată, fata pescarului împietri chiar pe malul iazului. Din ochii ei se rostogoleau lacrimi mari în oglinda de cristal, curgând fără contenire. Din legendele Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei se aminteşte că lacrimile nesecate încă şi azi plâng, în chip de izvor.
Era în plină vară. Apa caldă şi luminoasă ademenea. Şi fiinţa aceea ticăloasă a intrat în iaz să-şi facă baia de mire. Dar, nici o faptă fără plată. Lacrimile fetei înşelate l-au ajuns şi l-au tras în adânc. Astfel, în loc de nuntă, a fost înmormântare. L-au pescuit după trei zile. Chipul îi luase înfăţişarea sufletului. Iar unii povesteau că un duh întocmai pe făptura hainului se plimba noaptea pe malul iazului, călare.
Cineva l-a numit Dracu Şan. Când a trecut în trista poveste, i-au zis Dracşani. Ce s-a petrecut mai departe, nimeni nu ştie. Că şi satul are acelaşi nume. Nici însăşi legenda nu spune mai mult.
