Să scrii despre cartea unui coleg de breaslă este o misiune ingrată. Un ton laudativ poate însemna subliminal că îți fixezi apartenența la o categorie de oameni tare talentați. Un articol cuminte, care să răspundă la întrebările standard - ”când, unde, cum de ce și pentru ce?” - ar putea fi o dovadă că ești departe de meșteșugul scrisului pe care l-a deprins deja autorul.
Iar misiunea mi-a fost îngreunată și de Viorel Ilișoi, care venit sâmbătă la Galeriile de Artă ”Ștefan Luchian” ca să își lanseze ”Cele mai frumoase reportaje” s-a referit și la textele apărute prin ziarele din cele vreo 20 de orașe în care și-a prezentat cartea. Iar unele erau elogioase ”fără ca autorii să fi citit cartea”. Eu n-am citit cartea, dar am citit de-a lungul timpului ceva reportaje ieșite din ”penița electronică” și care acum se regăsesc în volumul apărut la Editura GRI.
”Într-o zi m-a sunat cineva de la o editură din Iași: trimite-mi și tu vreo două reportaje să le public”, a fost punctul de plecare în apariția acestei cărți fiindcă ”eu nu vreau să trimit reportaje cuiva care îmi cere să îi dau «vreo două»”.
Așa că Viorel a fondat Grupul Reporterilor Independenți, un ONG în care el joacă mai toate rolurile și care a obținut ”undă verde” de la Ministerul Culturii să devină editură. Și-a scos singur cartea, pe banii săi.
”Trăiesc din scris”, a repetat Viorel Ilișoi, a cărui lansare de carte mi-a lăsat impresia că este un soi de reportaj vorbit. La care cititorii-ascultători s-au amuzat copios în mai multe rânduri, că doar nu puteau să plângă atunci când le tot spunea că ”eu mă iubesc” și că ”vreo trei-patru zile îmi place ceea ce scriu, după care îmi masacrez textele”.
Fiindcă mereu crede că mai este ceva de adăugat, scos, reformulat, tăiat. Tocmai de aceea apariția cărții este o minune. Și o recompensă pentru munca titanică a autorului care s-a internat prin spitale, a trăit alături de gunoieri, a viețuit printre romi pentru ca la final să iasă reportajul mult dorit. Și care deseori îi aducea necazuri.
”Dacă prinzi un redactor șef dintr-ăla care nu înțelege... El îmi spunea să fac reportajul de 5.000 - 6.000 de semne, mie îmi ieșeau 50.000. Mă dădeau afară, după două zile mă reangajau, iar mă dădeau afară, iar mă chemau. Pentru mine s-a inventat reportajul-foileton, adică îl publicau în mai multe zile. Le și spuneam: până ce nu-l terminați de publicat pe ăsta altul nu mai scriu”.
Reportajul vorbit de la Galeriile de Artă a pornit încă din copilăria autorului născut la Ringhilești, trăită în orfelinat, a trecut prin fuga de la 6 ani ca să vadă trenul, a continuat cu școala în care elevul Ilișoi scria lucrări de control la Fizică și Biologie în versuri și s-a oprit și pe la ”stația” de lângă Spitalul 4, unde ziaristul Ilișoi a făcut 19 zile de închisoare într-o perioadă în care insulta și calomnia încă erau fapte penale. S-a trecut poate nedrept de repede peste perioadele petrecute la Timpul, Național, Cotidianul, Jurnalul Național. Tot cum nedrept este și că la lansarea cărții unui botoșănean care după cum spunea profesoara și scriitoarea Maria Baciu, a fixat reportajul la locul cuvenit în literatura românească, scriitorii cu patalama de la Uniune n-au catadicsit să vină.
În schimb, după decenii bune i-au fost alături foștii colegi de la Pedagogic, cărora le-a povestit cât chin presupune un text, câți pumni în pereți, câte pisici fugărite prin casă, câte propoziții scurte atunci când scrie despre copii și câte fraze lungi atunci când pensionarii fac obiectul reportajului.
Și mai sunt și poeziile, chiar dacă nu sunt în carte.
M-au sunat de la revista Vitralii că vor să publice trei poezii și să le spun câți bani vreau.
- Nu vreau nici un ban, eu scriu din plăcere
Dar omul a insistat:
- Hai că trebuie să îți dau niște bani.
- Dom”le, n-auzi că eu scriu poezii din plăcere?
- Dom”le, da înțelege că sunt niște bani de la Guvern.
- Aaa, stai așa. Și câți sunt?
- Câteva sute.
- Dă-i încoa!
”Cele mai frumoase reportaje” n-o să le găsiți prin librării. Dar mai aveți o șansă, să le cumpărați de pe viorelilisoi.ro.
