Da! Este precum vă spun. Citiți, vă rog, acest articol și, poate, veți renunța la a judeca după clișee realitatea socială dintre Sitna și Dresleuca și... de pretutindeni. Dacii noști, romanii noștri, sciții, cumanii, gepizii, slavii, goții, hunii, vandalii, bulgarii, normanzii, ungurii se întorc acasă. Nu toți deodată și asta este bine: se întorc pe vechile vetre, pe vechile temelii. Cine spune că nu există o chemare a pământului, un magnetism anume, când este vorba de relația individului cu obârșia, nu-l cred! Dovadă este ceea ce o să vă povestesc aici.
S-au întors. Posibil, au obținut autorizație de construcție de la primăria comunei Mihai Eminescu. Posibil, au accesat niște fonduri europene, că prea s-au înfipt într-o coastă a cetății și s-au apucat de lucru.
Gurile rele spun că, de fapt, au venit să scormonească pământul acolo unde au îngropat străbunii lor niște odoare ce trebuiau date la schimb negustorilor greci în portul Histria contra câtorva borcane cu unsoare de alungat reumatismul și alergiile la capre. Niște odoare furate tocmai din cortul lui Timur Lenk, pe când acesta era puțin ocupat cu alungarea vânturilor de stepă mongolă. Le-au îngropat pentru că se auzea un tropăit tocmai de peste Prut, de peste Nistru... Venea Atilla cu măgarul nepotcovit și era tare nevoie de potcoave, de caiele. Gurile rele spun că noaptea, după asfințitul soarelui, cu niște detectoare de metal ultrasilențioase (nu de astea românești ce fac precum motocoasele în călduri), scanează fiecare rădăcină de brusture.
Da! Este precum vă scriu. Două familii de sciți, unii spun că de daci (eu îi trimit să mai citească), s-au întors în cetatea de pământ de la Stâncești și este posibil și se zvonește că au angajat o faimoasă casă de avocatură pentru a li se retroceda ceea ce, de fapt, este al lor: cetățile de pământ (două, una cartografiată, deasupra satului Stâncești, și alta ce se întinde până spre latura de nord a satului Mănăstirea Doamnei), cetăți ce au aparținut cu vreo 2300-2400 de ani în urmă bunicului lor, Ion Sciticus, poreclit cap de mistreţ (când pleca la luptă), coadă de pasăre (când se întorcea de la luptă), corp de pește (când nu era cap de mistreţ și nici coadă de pasăre).
Posibil, au obținut autorizație de construcție de la primăria comunei Mihai Eminescu, posibil de la Patrimoniu, atâta timp cât au turnat două temelii pe care au montat două containere acoperite cu tablă lindab și, bineînțeles, au construit un drum de acces de-a curmezișul cetății, până în tindă. Posibil, au accesat niște fonduri europene – presupun acest lucru, deoarece în curte au apărut deja primele materiale de construcție. Oamenii vorbesc și nu pot să nu-i cred atâta timp cât i-au văzut făcând măsurători, dând cote, sondând solul.
„Au cumpărat poliester de 10, rigips, var lavabil, vom avea cea mai frumoasă cetate din lume”, se laudă tanti Leonora, văduva satului ce stă într-o cocioabă dărăpănată la deal de cimitir. „Tata a fost slugă la boierul Cananău, îngrijea caii, poate m-or lua și pe mine să le pasc găinile, rațele”, spunea tanti Leonora, în timp ce plivea nalba de pe prispa de lut.
Da! Este precum vă scriu. Am văzut cu ochii mei cum, în miez de noapte, deasupra mormântului poetului Horațiu Ioan Lașcu, se aprinde singură o lumină albastră și arde până în zori. Poetul Horațiu și prințesa lui invizibilă știu mai multe decât vă spun eu.
