Vara la Botoșani vine cu un nou număr al revistei de cultură Hyperion (4-5-6 / 2023), publicație apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
Cu mai puțin de o lună înainte de comemorarea morții lui Eminescu, Gellu Dorian, redactor-șef al revistei Hyperion, așază sub semnul Accentelor un editorial care oglindește, încă o dată, situația creatorului în Botoșani, o Golgotă care duce mai degrabă către ratare decât spre Înălțare.
”Când oare se va termina acest spectacol trist?” se întreabă retoric scriitorul Gellu Dorian, readucând în prim-plan chipuri de personalități care au părăsit urbea, de la Eminescu, Iorga și Enescu, până la Mihai Ursachi.
Publicația editată de Fundația Culturală ”Hyperion – Caiete botoșănene” Botoșani găzduiește rubricile consacrate, oferind cititorului – avizat sau nu în ale scriiturii – pulsul literaturii române și nu numai.
Dumitru Ungureanu este Invitatul revistei, în timp ce Dialogurile sunt asigurate de convorbirea dintre Daniel Cristea-Enache și Al. Cistelecan.
Figură mai puțin cunoscută publicului larg, fostul diplomat Nicolae Mareș este scriitor și publicist. Marius Chelaru ni-l dezvăluie, prin întrebări așezate sub genericul Literatură și diplomație, pe cel consacrat ca ”polonist” și care, într-un poem dedicat Papei Karol Wojtyla, scrie: ”Doamne! / cât de aproape am privit / în ochii unui Sfânt!”.
Rubrica Poesis aduce în paginile revistei versuri ale poeților Adrian Popescu, Magda Cârneci, Cristina Scarlat, dar și Dan Sociu, Vasile Dan Marchiș, Nicolae Sere sau Alexandru Cazacu. Dan Perșa, Gabriel Burlacu, Angela Burtea și Constantin Arcu întregesc Beletristica, Dumitru Ungureanu oferă Terapia narativă, iar Aurel Andrei și Remus Octavian Câmpean completează cu pagini de Teatru.
Cronica literară este asigurată de Vasile Spiridon, Nicolae Oprea, Ovidiu Petcu, Adrian Dinu Rachieru, Victor Teișanu, Savu Popa, Livia Iacob, Mihaela Meravei și Aurora Ciucă, în timp ce Eminescu in aeternum, consacrata rubrică a revistei, propune texte semnate de Valentin Coșereanu, Theodor Damian și Corneliu Fotea. Leo Butnaru deschide rubrica Universalis, completată de traduceri ce poartă semnătura Cătălinei Franco, Adinei Velcea și a lui Daniil Iftime.
Consistenta rubrică de Eseuri oferă teme diverse. Semnează Al. Cistelecan, Paul Gorban, Ioan Holban, Emilia Ivancu, Adrian Alui Gheorghe, Marius Chelaru, Vianu Mureșan, Adrian George Itoafă, Petru Ursache, Magda Ursache, Simona-Grazia Dima, Doru Scărlătescu, Visarion Alexa și Raluca Faraon.
Memoria ne acordă ”dreptul la tristețe”, chipurile celor plecați fiind redate memorialistic de către Nicolae Sava, Nicolae Boghian şi Gellu Dorian.
De remarcat, deopotrivă, lucrările de pe coperta 1 şi coperta 4 a revistei, sub semnătura artistei Nora Dorian.
Să trăieşti, ca scriitor, într-un oraş ca Botoşanii, este un risc atît de mare, încît, pînă la urmă, oricît de vizibil te-ai face prin tot felul de mijloace, nu ai cum, continuînd să locuieşti aici, să eviţi ratarea. Cînd am decis să rămîn aici, am ştiut de la bun început acest lucru.
Însă am vrut să-mi demonstrez, în primul rînd mie, şi apoi şi celorlalţi că poţi învinge şi de aici. Am avut impresia mult timp că am învins, că pot învinge. Dar nu, nu poţi învinge, ci pur şi simplu te poţi risipi în tot felul de treburi, nu neapărat cele ce ţin de existenţa ta, pe care, oriunde te-ai afla în lume, trebuie să ţi-o asiguri într-un fel sau altul, ci să te pierzi, cu pasiune chiar, aşa cum am făcut eu, în treburi pentru alţii, ce ţin de un altruism de care, cînd se află, se agaţă toţi: „vreau şi eu, mie de ce nu, hai, dom’le, uită-te şi la mine, că merit şi eu…“. Şi aşa te împarţi în stînga şi-n dreapta, pînă ce din tine nu mai rămîne decît o fărîmă de om, care devine invizibil, din ce în ce mai inexistent, uitat, părăsit, ba chiar şi batjocorit, după care abia de se mai întorc ochii celor care altădată te căutau şi noaptea în somn.
Poate că, de la un timp, în viaţa omului, peste tot se întîmplă aşa. Aşa pare a fi cursul vieţii, poate că firesc, acceptat pînă la urmă ca o resemnare. Dar nu despre resemnare este vorba aici, care oricum face parte din fondul psihic curent al omului, ci despre ratare pur şi simplu, atunci cînd ai mizat pe o împlinire a unei pasiuni devenită profesie, pe lîngă care ţi-ai dedicat viaţa împlinirii unui fond cultural al locului, fond pe care, pentru a însemna ceva, ţi l-ai dorit înscris în fondul general al culturii din care doreşti ca faptele culturale ale acelui loc să facă parte.
Şi aşa am ajuns la concluzia care dă şi răspunsul la întrebarea de ce nici o mare personalitate născută aici, la Botoşani, nu s-a împlinit profesional aici, cel puţin în domeniul culturii, ci a plecat cît mai departe, în lume, de unde numele i-a venit înapoi, fixat apoi ca blazon al locului de cei care se folosesc de astfel de trofee cu care se laudă. Cazul lui Eminescu este cel mai relevant. Născut aici, slujbaş aici, la primărie, de la vîrsta de paisprezece ani, plecat în lume, consacrat, revenit în oraş, fie în spiritul profesiei sale, ori că aici îi mureau fraţii, mama, tata, fie bolnav, căutînd sprijin la oficialităţile timpului, n-a găsit înţelegere, rătăcind orfan într-un Bucureşti de ospiciu, Eminescu şi-a dat seama de riscul ratării dacă ar fi rămas locului şi a fugit în lume, lume care l-a ars prea devreme. Aici ar fi fost linşat, marginalizat, scos din lumea seacă şi vanitoasă a tîrgului, fără a putea măcar face ceea ce a putut face în altă parte. Nici nu se gîndea atunci, în acele suferinţi, fără casă, fără un loc în care să se aşeze, la glorie, ci la bucuria vieţii, la mica fericire a traiului zilnic. Botoşănenii nu i-au oferit-o. Lui Eminescu nu-i mai foloseşte la nimic gloria postumă, de multe ori aşezată ca o mîzgă peste numele lui, ci altora, care se folosesc de numele lui, de casa lui, de ograda lui, de opera lui ca de o avuţie a lor. La fel, dacă Mihai Ursachi, fiu al oraşului, poet de mare valoare, a plecat de aici la Iaşi, de la Iaşi în America, pentru a-şi căuta libertatea, revenind acasă, suferind în felul lui nepăsarea lumii în care s-a întors, făcînd acum, în posteritatea lui cinste oraşului natal, al cărui cetăţean de onoare este, în urma unui proiect cultural iniţiat de tine şi furat de alţii, dacă ar fi rămas aici s-ar fi ratat garantat, devenind un profesor oarecare sau un poet care-şi publica volumele de versuri aşa cum şi le publică orice alt poet talentat sau nu, aruncîndu-le în eternul anonimat al provinciei cavernoase de aici.
Cine se mai gîndeşte, dintre cei cu decizia la a oferi ceva memoriei timpului, la Dumitru Ţiganiuc, ori la Emanoil Marcu, ca să dau doar două exemple? Or George Enescu, dacă ar fi rămas aici, ar fi ajuns un lăutar oarecare, uitat după moarte, aşa cum sunt uitaţi mulţi alţi muzicieni locali dispăruţi. La fel şi Iorga, ar fi devenit cel mult un profesor strălucit, care-şi va fi înecat existenţa zilnică în alcool. Şi cazurile sunt mult mai multe, poate chiar foarte multe, relevante pentru acest oraş al rataţilor şi al ratărilor. Iar exemplele de creatori din toate domeniile, care trăiesc aici în iluzia unei împliniri, în dorinţa unei afirmări care să le asigure notorietatea, nu gloria, de care au nevoie pentru a-şi satisface pasiunile sau profesiile asumate, de cele mai multe ori nu depăşesc uşa propriilor case sau, în cele mai fericite cazuri, graniţele judeţului, sunt la vedere şi strigătoare la cer. Aerul ratării le îngroaşă rutina aşezată într-un soi de oblomovism creator, care, dacă, în puţine cazuri, mai este şi uns cu cîte o disticţie de excelenţă sau titlu de cetăţean de onoare, înseamnă cîştigarea gloriei, sau mai curînd gloriolei locale, cu iz de provincie, ca mucegaiul de pe hainele vechi. Îi vezi topiţi în uitare, ascunşi în scorburoasele minţi ale celor care sunt la putere, inşi improvizaţi, care nu au nici un reper cultural de valoare în mintea lor ocupată numai cu mişmaşurile zilnice. De acolo nu vor mai fi scoşi în veci, iar ţara nu-i va avea în evidenţă, sunt deci ca şi inexistenţi, adică produse ale ratărilor asumate atunci cînd au decis să rămînă în acest oraş ucigaş al adevăratelor valori şi al adevăratelor fapte de notorietate. Deci nu numai oamenii se retează aici, ci şi faptele acestora, pentru că, dacă le oferi acestor inşi ajunşi la putere aici o faptă de valoare naţională, ei şi-o însuşesc şi pînă nu o fac una cu mintea lor turtită şi îmbîcsită de provincialism nu se lasă.
Aceşti administratori, garanţi ai ratărilor celor rămaşi aici să se afirme de acasă, mai sunt sprijiniţi în faptele lor de rapt cultural sau de abuz, legitimaţi în astfel de acţiuni, de oameni politici, unii chiar scriitori cu funcţie în breaslă, care spun că invitaţii ajunşi la Botoşani la una din cele mai prestigioase acţiuni culturale din ţară, fac turism, nu cultură. O astfel de afirmaţie jigneşte sute de scriitori care au ajuns la Botoşani în astfel de momente, la care au contribuit activ şi semnificativ şi au consemnat în scrierile lor, în presă, ceea ce au văzut aici. Şi în plus, această atitudine, cu privire de sus, dovedeşte prejudecata acestor inşi faţă de ceea ce se face aici. Cum să nu te simţi marginalizat, jignit, ratat, cînd un coleg de-al tău, ajuns într-o poziţie de decizie în fruntea breslei, care ar trebui să apere scriitorii nu administratorii şi politicienii, îţi aruncă în faţă astfel de insulte? Cum să n-o iei la sănătoasa, cum să mai stai alături de astfel de lume, care confundă răul cu binele, înlocuind valorile adevărate cu nonvalorile unse politic? Este momentul victoriei lor, celor care au făcut din ţara asta, prin locul pe care l-au ocupat, fie şi vremelnic, o ţară ratată, un loc al pierzaniei. Este momentul retragerii celor care mai au demnitatea şi speranţa că acest spectacol trist se va termina odată şi odată.
_______________
Notă: Citiţi la Note.Comentarii. Idei Calendarul anormalităţilor organitării Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ – Opera Omnia din 2020 pînă în prezent.
