În primăvara anului 1947, directorul Penitenciarului Principal Piteşti, a fost amenințat cu moartea la inițiativa mai multor persoane. În atacul pus la cale a fost implicat și un botoșănean care avea rolul de agitator.
Regimul comunist n-a cunoscut milă faţă de orice formă de opoziţie reală sau imaginară, reacţiune cum i se spunea în documentele timpului, nici măcar în perioada de tranziţie şi a dorit cu orice preţ să transforme închisoarea Piteşti într-un loc renumit pe harta torturilor totalitare, potrivit Historia.ro. Penitenciarul Principal Piteşti avea deja în primăvara anului 1947 peste 400 de deţinuţi din toate judeţele ţării. Era un capitol la care noua administraţie stătea foarte bine într-o perioadă în care populaţia era lipsită de alimente şi Uniunea Sovietică strângea bogăţiile produse de oamenii terorizaţi prin toate metodele. Hrana era redusă la doar un sfert de pâine şi mazăre gărgăriţată, ceea ce îi ducea lent la pieire. Pe 27 aprilie 1947, directorul închisorii a fost ameninţat cu moartea de deţinuţi şi chiar s-ar fi încercat un atac.
Organele de conducere i-au identificat pe agitatori. Cei şapte erau: Al. Dumitrescu Colteşti (avocat, Vâlcea), Calmulschi (avocat, Bacău), Furlungeanu (avocat, Timişoara), Gogu Adam Popescu (avocat, Craiova), Poşa Nicolae (colonel, Botoşani), Barna Dumitru (inginer, Nădlac, Arad) şi Lupu Ion (Bucureşti). Molnar Gabriel, de 11 zile în greva foamei, nu impresiona conducerea închisorii în nici un fel.
Pentru evitarea unui atac din partea deţinuţilor, care erau lăsaţi liberi în interiorul penitenciarului în timpul zilei, s-a luat măsura ca cei care se manifestă ca agitatori, să fie izolaţi de rest, iar paza exterioară întărită. Se propunea şi izolarea totală a deţinuţilor politici prin trimiterea în alte închisori a deţinuţilor de drept comun. Voinţa de rezistenţă a deţinuţilor nu era încă înfrântă şi pe 22 mai 1947 a avut loc o revoltă, gardienii fiind obligaţi să bată în retragere în faţa furiei maselor.
Totul a fost în zadar, bestialităţile din închisoarea Piteşti fiind cu greu depăşite de alte locuri de tortură. Caracterul total anacronic al regimului comunist se poate proba şi cu menţinerea unei surse de infecţie într-un oraş situat la circa 120 km de capitala ţării. Arestaţii erau afectaţi de tifos şi febră tifoidă, boli care pot căpăta rapid caracter epidemic (amintirea primului război mondial şi a situaţiei din Moldova erau încă proaspete în minţile oamenilor), dar guvernul avea unica misiune de a consolida puterea după model sovietic.
Dacă se citeşte cu atenţie ocupaţiile capilor revoltei, se observă că erau persoane cu studii superioare, deci regimul punea deja în aplicare planul de sterilizare intelectuală a poporului român după modelul aplicat deja cu succes în Polonia.
Regimul comunist a adus în 1946/1947 trista performanţă de a fi în ţară mai rău decât situaţia descrisă în închisoarea de exterminare. România s-a confruntat cu un adevărat Golodomor, genocid prin înfometare, şi documentele ies treptat la lumină. Culmea este că autorităţile de la Bucureşti ordonau în aceeaşi perioadă producerea de noi cantităţi de armament. Poporul român primea tun în loc de unt.
