Ați spune că este o acțiune din cele multe care trebuie bifată cumva. Se fac o serie de fotografii care sunt arătate în anumite grupuri și cam asta e. În realitate nu este deloc așa. Și numai părinții acestor copii sau cei care tangențial au intrat în contact cu ei, știu cât de mult îi ajută pe semenii noștri care s-au născut altfel, să fie parte dintre-un cerc de copii… normali.
Astăzi, într-o zi de sâmbătă, în sala de sport a Colegiului Național AT Laurian a fost marcată, cu ceva întârziere e drept, Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. A fost adusă aproape de Moșul care împarte bucurii în ghetuțe. Câțiva părinți de copii cu Sindrom Down, mândri și cu telefoanele în mână încercau să surprindă emoționați bucuria copilărească a copiilor lor. Copii din Botoșani, Suceava sau Bacău. Copii care s-au jucat și au făcut sport alături de alții care s-au născut fără afecțiuni.
”Fiind în cursul săptămânii am adus-o mai aproape de Sfântul Nicolae, vrem să facem un eveniment special, pregătim niște bucurii. Încercăm să facem integrare prin sport cu copiii tipici, vom avea competiții de bocce, traseu aplicativ și ștafetă”, a declarat Dan Pălimariu, președintele Asociației Down Activ Moldova.
Au ieșit în evidență Maria și Andrei. Și nu pentru că arătau altfel, ci pentru simplitatea cu care au venit să-i salute pe cei nou veniți și să le ofere o îmbrățișare. Să chiuie de bucurie și să fie și ei parte dintr-un concurs.
”Cel mai greu voluntariat este la copiii cu dizabilități intelectuale pentru că trebuie să fii foarte sigur pe tine și stăpân și cred că e mai greu, nu toți pot face acest lucru. Cei care sunt azi aici își doresc să vină, se bucură, copilăresc cu ei, zi de zi, îi iau la școli, colegi sau vecini și atunci lor li se pare ceva normal”, a mai spus președintele ONG-ului, tată și el. Al unui copil deosebit.
Mama Mariei a schimbat câteva cuvinte cu noi, ziariștii. Ne-a povestit despre fiica ei Maria care are 19 ani și este la liceu. Ne-a povestit cât de sensibilă și deschisă e, cum zâmbește de fiecare dată și cum nu se supără niciodată. Uită privirile obosite și revine mereu cu aceeași căldură și nu cere în schimb decât dragoste. Și noi toți am devenit prietenii ei, deși poate că o privim cu curiozitate sau tot felul de sentimente amestecate. Și până la urmă ajungi la concluzia că poate, noi ceilalți, am avea ceva de învățat de la acești copii cu Sindrom Down care, necondiționat, dăruiesc dragoste. (G.E.)
