Încă din urmă cu aproape 300 de ani istoria ne arată că au existat persoane cu funcții care au făcut abuz de puterea avută, fără a fi vreodată pedepsite. Se făcea dreptate într-o oarecare măsură la Botoșani în urmă cu sute de ani însă balanța nu înclina tot timpul în mod corect. Cum se derulau procesele în trecut și cum era organizarea administrativă de la Botoșanii anilor 1740?
Se poate afirma fără drept de tăgadă că organizarea justiției în Moldova începe cu Constantin Mavrocordat, care încă din prima sa zi de domnie (1741 – 1743), în cadrul reformelor sale a urmărit ca funcția judecătorească a domnitorilor să se manifeste permanent, deci să poată interveni și judeca orice pricină, de la cele mai mici, până la cele mai mari. El a urmărit să curme comportările și abuzurile săvârșite de membrii aparatului administrativ, din cauza cărora un număr mare de locuitori se mutau dintr-o localitate în alta sau chiar părăseau țara.
Așezământul lui Mavrocordat a apărut în martie 1743.
Să enumerăm instanțele din perioada anilor 1741 – 1832 cu cazuri concrete petrecute pe meleagurile noastre.
A fost instanța supremă de judecată a Moldovei – prezidată de domn sau de delegatul său. Avea ca membri pe mitropolit, episcopi, marele logofăt, marii vornici, vistiernic, postelnic, agă, spătar și hatman.
De obicei Divanul Domnesc judeca faptele abuzive ale marilor boieri. În unele cazuri, Domnul nu putea sau nu voia să ia măsuri, ba mai mult încă, reclamanții se expuneau la molestări sau chiar confiscări de bunuri, fără ca cineva să intervină în apărarea lor.
Astfel în 1741, un negustor din Botoșani l-a reclamat pe marele ban Călmașul, care îi împreura moșia. În reclamația adresată domnului, negustorul a făcut cunoscut că mai întâi s-a adresat ispravnicilor care nu l-au apărat deși avea cărți domnești. Banul a refuzat să se prezinte în instanță și nu a dat curs nici invitației pe care i-a făcut-o domnitorul C. Mavrocordat, nici nu a trimis pe cineva care să-l reprezinte la a doua acțiune deschisă împotriva sa de la același negustor de la care luase o sumă de bani și nu voia să i-o restituie.
Deși instanța l-a condamnat să restituie suma și să suporte cheltuielile, nu s-a conformat, ba mai mult încă a pescuit în iazul negustorului, păgubindu-l cu 200 de lei și, fiind vecini de moșie, banul a încălcat pământul negustorului.
Același arghirofil ban, luând în arendă perceperea goștinei din Botoșani, a luat de la negustor ca zălog 87 de oi pretextând că ar fi avut mai mult decât cele declarate, apoi a dat dispoziție arnăuților că să-l maltrateze și chiar întemnițeze. La plângerea negustorului, domnul a hotărât la neînțelegerea să fie judecată de boieri, dar călmașul a continuat să aibă același comportament abuziv. De unde și zicala: ”Corb la corb nu-și scoate ochii”.
După moartea banului soția acestuia nu și-a schimbat comportamentul față de negustor, ceea ce l-a determinat pe negustor în iulie 1756, să scrie vornicului din Botoșani să ancheteze cazul. Cu toate intervențiile Domnului către judecătorul de ținut și ispravnic nu s-a făcut dreptate. După cum se vede nici indicațiile domnești nu erau respectate de autoritățile din Botoșani, unde putem spune că viața se desfășura ”ca în țara lui Papură Vodă”.
Un vechi conflict pornit în 1774 între târgoveți și egumeni greci de la Mănăstirea Popăuți cu privire la pământul situat între oraș și ctitoria lui Ștefan cel Mare s-a judecat mulți ani la divanul domnesc și s-a terminat în 1803 când domnul Al. C. Moruzi a hotărât ca despărțirea între vatra târgului și pământul mănăstirii să se facă conform hrisovului din 1780.
A avut cea mai bogată activitate până în anul 1832. El nu avea voie să judece boierii ci numai să faci cercetările și să le înainteze Obșteștii Adunări prezidată de domnitor. Boierilor găsiți vinovați li se așeza pe umăr caftanul rangului de boierie și apoi li se smulgea cu violență de un dregător ce rostea cu glas tare: ”Nevrednic este”, după care condamnatul era îmbrăcat în suman țărănesc iar pe cap i se așeza o căciulă ordinară din piele de oaie.
Unele din pedepsele aplicate de Departamentul Criminalistic au constat în trimiterea la ocnă, tăierea nasului, a mâinilor, a degetelor de la mâini, bătaia la tălpi și spate dar și ”îmbourarea”, adică aplicarea cu fier roșu pe frunte a stemei țării, pentru a putea fi recunoscuți. Bătaia consta în lovituri cu toiagul sau cu bice cătrănite, numărul acestora putând ajunge până la 300.
Pentru fapte deosebit de grave (în special crime) se aplica pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, capetele acestora fiind înfipte în locul crimei, în pari ascuțiți și ținute un timp pentru a-i îngrozi pe cei tentați să săvârșească asemenea acte.
O spânzurătoare a existat și la Botoșani (semnalată în 1780) montată în locul ce despărțea mahalaua Tătărași de Târgul vitelor, ceea ce însemna că divanul judecătoresc al Țării de Sus, cu sediul la Botoșani a hotărât și condamnări la moarte prin spânzurătoare. Locul a fost ales nu întâmplător lângă iarmaroc, căci acolo se adunau locuitorii din toate colțurile ținutului ce se îngrozeau la vederea spânzuratului.
(Monografia orașului Botoșani - Ștefan Ciubotaru)
