Un bărbat la vreo 50 de ani soarbe încet din ceașca roșie de cafea. Mâna puternică ar putea-o sfărâma, dar bărbatul nu se grăbește și apucă încet toarta fragilă. Suflă cu grijă în cafeaua fierbinte și când duce ceașca la gură, mușchii antebrațului zvâcnesc. ‘Nea Gheorghe a fost dintotdeauna un om mai întremat decât ceilalți. Mai înalt, mai puternic, mai rebel. Se bucură de fiecare picătură din lichidul negru ca și cum ar fi ultima, pentru că astăzi ar fi putut să nu stea la masă, în casa lui, pe fotoliul lui, să-și priv
Astăzi ar fi putut să fie tot în închisoare, unde a fost condamnat pe viață. Gheorghe Gheorghiță își amintește totul ca și cum ar fi fost ieri. Era una dintre zilele obișnuite la muncă. Fabrica de Cărămizi din Dorohoi mergea ca unsă în perioada aceea, pe la începutul lui ’90. El era flăcău, avea vreo 24 de ani. L-au luat polițiștii pe sus, l-au interogat și la scurt timp, l-au închis.
„Nici nu le-a păsat că nu aveau probe suficiente. De asta m-au eliberat la patru ani după”, spune bărbatul.
Își amintește cu greu însă de copilăria sa. Știe că obișnuia să meargă la câmp cu părinții săi și să bată „mingea pe maidan, cu copiii, aici, pe toloacă”, dar nu îi scapă niciun zâmbet în colțul gurii când se gândește la asta. Ca o ceață grea care îi acoperă vederea, anii din copilărie s-au șters și n-a rămas decât negura grea a anilor de detenție.
„Am stat șapte ani într-o celulă, singur. Pe un pat de ciment, nu cum sunt acum, un perete era de gratii, ușa la fel. Fără televizor, fără ziare, nimic, nimic. Nu aveam cum să comunic cu nimeni. Nu vedeam lumea decât când ieșeam jumătatea aceea de oră pe zi, afară”, povestește bărbatul. Ca să treacă timpul, se apuca să-și spele tricoul chiar și de șapte ori pe zi.
„Doar, doar trecea timpul mai repede”.
Era purtat numai încătușat și nu avea voie să vorbească cu nimeni. Pentru că s-a tot luat la harță, a fost mutat din loc în loc. S-a plimbat pe la aproape toate penitenciarele din țară, La Craiova, în Jilava, Rahova. Amintirile din pușcărie sunt vii și îi umblă prin creier ca niște târâtoare prin nisip.
„E o pedeapsă prea mică pentru atrocitatea pe care a comis-o”, ar spune unii.
Dar Gheorghe Gheorghiță spune și acum că el nu s-a apropiat de cele două femei asasinate în acea seară fatidică.
-...
- A venit odată unu’ care a violat un copil. Și pe ăștia îi aduc special în celule cu noi, ca să le dăm o lecție. Nimeni nu-i suportă. Ne adunam acolo, șapte, opt, câți eram...
- Ce lecție?
- Eii, păi, cam cu lecții din astea îmi luam eu transfer în alte penitenciare.
- Îi băteați?
- Da, și aveau viață grea. Pedofilii aveau viață grea. Vă dați seama, toată lumea are copii, e mai delicat. Și am mai cunoscut unu’ care și-a omorât toată familia. Omul cela nu mai e întreg la minte, încă e închis. Noi, ăștia, care eram „cu mortăciuni”, eram puși separat. Dar eu am fost închis pentru ceva ce n-am făcut.
- Și nu încercați să demonstrați că sunteți nevinovat?
- (oftat lung, schimb de priviri cu partenera sa de viață) Ba da, dar nu știu dacă mai are rost. Sunt interese prea mari la mijloc.
În anul 1990, satul Broscăuți din județul Botoșani, vuia. Un incendiu puternic ascundea un secret care pe săteni i-a lăsat ca loviți de un topor în moalele capului. Două surori, Elena și Stratica Muraru, s-au făcut cenușă sub flăcările puternice, dar criminaliștii aveau să descopere că adevăratul motiv al morții acestora a fost crima.
Anchetatorii au ajuns în cele din urmă la trei suspecți, soții Aparaschivei, vecinii femeilor, și Gheorghe Gheorghiță, cunoscut ca fiind „capul răutăților” în sat. A plătit doar cel din urmă. S-au strâns probele, s-a judecat cazul, iar ‘nea Gheorghe a cunoscut în scurt timp cum este să nu mai vezi cerul decât tăiat de gratii.
După patru ani, a fost eliberat din lipsă de probe, dar la scurt timp după ce a dat statul în judecată pentru despăgubiri, a fost retrimis după gratii. Greșeala lui, spune el, un test ADN.
„Am îndrăznit să cer un test ADN, ca să demonstrez că nu eu le-am omorât. Dar au refuzat, au zis că nu mai există materialul necesar, ei au fost aici la mine acasă și au strâns toate probele, le-au aruncat”.
Așa că n-a mai ieșit în libertate decât după alți 20 de ani. Ani grei, spune bărbatul. „Eram plini de păduchi acolo, oricât am fi spălat hainele, parcă și pielea omului creștea gângăniile alea. Dacă apărea un păduche, pac! Și ceilalți!”.
Bela, partenera sa de doi ani încoace, soarbe cuvintele iubitului său odată cu cafeaua. Îngână tot ce spune și stă pitită după sobă. Face o cafea bună și dulce, care lui ‘nea Gheorghe îi place, mai ales că nu are alt viciu. De țigări, s-a lăsat tot la pușcărie, „că ajunsesem să fumez și trei pachete pe zi, și erau greu de procurat și după aia mi-am dat seama. Trebuie să ai ambiție, atât”.
Tot universul său se învârte acum în jurul perioadei de detenție. De când s-a eliberat, a fost paznic la un club din Botoșani, apoi, la un lac dintr-un sat apropiat, până s-a închis. Cu banii strânși, și-a renovat casa, și-a luat cal și animale de curte. Dar nu mai e ce-a fost. La fiecare două, trei propoziții, ceva se leagă de pușcărie, crimă, pedeapsă, ca un cerc vicios.
Dacă n-ar purta semnele detenției, șterse cu timpul, direct pe frunte, ’nea Gheorghe nu s-ar deosebi de ceilalți decât prin statura de boxeur și tatuajele care îi acoperă pieptul și antebrațele.
„Mînă de aur”, scrie pe unul. Râde când este întrebat de ce. Râde tare.
„Eiii, de ce? Că am o mână de aur”, spune, și strânge pumnul.
Pumn care, au hotărât procurorii, a strâns cuțitul acum 25 de ani și le-a străpuns pe cele două femei. Pumn care se răsfrânge încetișor când o mângâie pe creștet pe cățelușa Carla. Pumn care lasă degetele libere, să apuce ușor ceașca cu cafea.
CITEȘTE:
EXCLUSIV: Mărturia neașteptată a unuia dintre cei mai temuți criminali din Botoșani: Cum aș fi putut să le omor eu?
[[galerie-foto]]
CITEȘTE ȘI:
Hannibal Lecter din Botoșani, monstrul cu dublă personalitate care a hăcuit un copil de doi ani: Resturi ciopârțite de cadavre pe câmp
