Se spune că bucuria împărtăşită se transformă într-o bucurie mai mare. Însă durerea împărtăşită este o durere vindecată.
O tânără fată din Botoșani vrea să își ia zilele pentru că cel care i-a promis iubire, un bărbat care ar fi putut să îi fie bunic, nu îi acordă atenția pe care ea o așteaptă. Un bătrân cu o boală incurabilă, care trăiește singur într-un sătuc din județ, hotărăște să moară pentru că nu mai suportă durerile și nici singurătatea. Pe un pat de spital, o mamă luptă cu disperare să învingă cancerul. Are acasă, la Dorohoi, șapte copii și dragostea pentru ei este peste durerea cruntă care o sfâșie necruțător.
Și unii și alții se agață de un fir de speranță.
Diferența dintre viață și moarte o face, de cele mai multe ori, atitudinea celor din jur. Iubirea, credința, încrederea.
O durere de burtă, de cap, de spate, de inimă provoacă reacții imediate: programare la medic, analize peste analize, intervenții chirurgicale, tratament îndelungat. Luăm în serios fiecare simptom, cât de mic. Durerile trupului sunt devastatoare uneori, ele duc la disperare și, nu de puține ori, la moarte. La moarte prin suicid chiar, atunci când cel în cauză nu mai poate duce povara.
Este adevărat că ne impresionează durerea care strigă, ne stârnește lacrimi suferința care lasă urme vizibile. Empatizăm cu suferința care iese la suprafață, mai ales atunci când ea se manifestă la cel de lângă noi.
Nu la fel privim către bolnavul care suferă de… suflet, de abandon, de sentimentul de pierdere de sine. De câte ori nu ne-am îndepărtat de astfel de oameni, de câte ori am judecat și am pus etichete?
Se spune că suicidul este singura formă de deces care poate fi prevenită. De cele mai multe ori, însă, concluziile vin când fapta se consumă, când drama s-a produs deja.
Ce se întâmplă cu durerea de suflet, cu tristețea ucigătoare, cu vidul sufletesc al aproapelui, cu trădările care apasă, chiar și cu absența iertării care macină și pustiește?
Sunt dramele care ne provoacă vinovății: puteam face ceva și nu am văzut, nu am simțit durerea aproapelui?
Definiția acceptată unanim, potrivit Asociației Internaționale pentru Studiul Durerii, este că ”durerea este o experiență senzorială și emoțională neplăcută care este asociată cu afectarea actuală sau potențială a țesutului sau descrisă în astfel de termeni”.
Există însă și cazuri în care durerea lipsește. Atunci pacientul suferă de anhidroză, adică insensibilitate congenitală la durere. Este o boală rară de care suferă doar câteva sute de persoane.
Oricât ar părea de avantajos să nu mai simțim durere, această boală este un adevărat chin și, mai ales, nu poate fi tratată.
„Pacienţii cu insensibilitate la durere nu primesc niciun semnal de la organism. Dacă nu simt nicio durere nu îşi dau seama că sunt bolnavi, iar dacă se accidentează nu ştiu cât de grave sunt rănile. Acest tip de pacienţi trebuie să meargă des la medic pentru verificarea stării de sănătate şi trebuie să ajungă la urgenţă de fiecare dată când au câte un accident, deoarece nu simt durere şi nu îşi pot da seama dacă sunt grav răniţi. Copiii cu această boală trebuie să fie atent monitorizaţi. În general, pe lângă faptul că nu simt durere, ei au probleme şi cu menţinerea temperaturii corpului şi au nevoie de veste speciale şi de condiţii speciale de trai“, spune în presa națională Ioana Tănase, medic internist.
Bogdan Pîrvu este medic psihiatru și activează în prezent în cadrul Secției de Psihiatrie a Spitalului Mavromati Botoșani. Este absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi, cu rezidenţiat la Spitalul de Psihiatrie Socola Iaşi. A obţinut titlul de doctor în Ştiinţe Medicale al UMF Cluj, tema ”Psihopatologie şi creativitate. Abordare biopsihosocială”.
Pentru medicul psihiatru, durerea este un simptom foarte important în diagnosticarea pacienților. Chiar dacă ”durerea este și ea subiectivă”, pentru un medic dificultatea intervine atunci când boala ”nu dă nici un semn”, ne spune dr. Bogdan Pîrvu.
-Durere – îndurerat. Domnule doctor Bogdan Pîrvu, cum ne situăm în raport cu durerea fizică şi ce reacţie avem la durerea sufletească (după pierderea cuiva apropiat, după o trădare etc.)? Cât de vulnerabili suntem în faţa uneia, cât de sensibili la cealaltă?
-Este un subiect interesant pentru psihologi, preoți, pentru medici. Da, durerea este subiectivă, am putea spune de la început. Și, în particular, pacienții cu tulburări psihice amplifică simptomatologia, de aceea reacționează diferit la durere, cerând investigații mult mai ample.
-Pacientul cu tulburări psihice se situează, trebuie să recunoaștem, într-o categorie aparte atunci când vorbim despre durere.
-Da. Și indiferent cât de mult am interveni noi, psihiatrii, cu antidepresive și anxiolitice, și psihologii cu psihoterapie, pacienții continuă să se plângă.
-Întorcându-ne, însă, la persoanele fără tulburări psihice. Privim către oamenii de lângă noi, cum reacționăm la durerea lor? Apropiații noștri suferă când sunt trădați, când pierd pe cineva drag… Durerea de cap presupune un tratament cu efect imediat (pilule, cel mai adesea), însă există durerea cealaltă, mai greu de gestionat. Când se depăşeşte limita şi se ajunge în zona psihiatrică?
-De obicei, atunci când persistă simptomatologia, se fac investigații ample și nu se decelează nimic obiectiv. În durerea de cap, spre exemplu, se fac multe investigații. Pacienții sunt trimiși la neurolog, oftalmolog, ORL, stomatolog, cardiolog pentru a se elimina cauzele. De exemplu, pacienții acuză frecvent dureri de cap, amețeli. Și nu se decelează o cauză obiectivă, iar atunci ajung la psihiatrie.
-Există legături între cele două feluri de dureri...
-Pierderea cuiva apropiat, o trădare, o suferință, da, dau cel mai frecvent dureri de cap. Bineînțeles că apare și la oamenii perfect normali. Și sunt cazuri care nici nu necesită tratament de specialitate, se remit spontan. Adica trec de la sine, dar depinde foarte mult de pacient…
-Oamenii reacționează diferit?
-Da, este o vorbă în medicină: Nu sunt boli, sunt bolnavi. Sunt persoane care trec mai ușor peste o suferință, cu mai puțină durere de cap, și altele care cad în depresie și atunci ajung la psihiatrie. Sunt, de asemenea, persoane cărora nu le trece durerea niciodată. Depinde foarte mult și de susținerea familiei.
-Fiecare dintre noi am trecut prin suferințe, pierdem o persoană apropiată. Scrie undeva: "Te doare exact atât cât se cuvine, aşa că, într-un fel, probabil că savurezi durerea. Dacă n-ar trebui să conteze, probabil că n-ar conta". Aşadar: Organismul are nevoie de durere?
-Da. Dacă avem dureri înseamnă că trăim, că suntem vii.
-Există o boală care se manifestă prin lipsa durerii, vorbim aici de anhidroză. E mai grav când boala mănâncă în interior şi nicio durere nu ne alarmează?
-Un profesor spunea că e foarte, foarte greu când pacientul nu mai simte durere. Spre exemplu în cazuri de arsuri. Dar e mai grav când avem ceva în interior fără durere, pentru că durerea e un semnal de alarmă, că ceva trebuie să faci, să cauți un ajutor.
-Vorbim, așadar, de o durere salvatoare.
-Exact. Durerea ne salvează și ne face să căutăm ajutor la specialiști, nu neapărat la medici. Depinde de felul durerii, de natura ei. Preoții au un rol important, credința în Dumnezeu. Este un drum greu, dar mult folositor și care necesită răbdare și multa susținere de la familie, prieteni. Un simplu cuvânt poate ameliora o durere sau o poate amplifica. Oricum durerea necesită atenție specială, nu o poți trece cu vederea. Și ameliorarea durerii necesită timp, sunt dureri care nu se vindecă niciodată, ci doar ameliorează.
Durerea este un strigăt de ajutor. Uneori tăcut, timid, alteori asurzitor. O mână întinsă, un zâmbet, o îmbrățișare pot salva o viață. Trebuie doar să fim atenți la tristețea din ochii celor de lângă noi. Să avem răbdare să ascultăm, să facem un pas alături de umărul care duce povera uriașă a durerii. Dramele lasă urme nu doar pentru cei care le trăiesc, ci și în sufletul celui care ajunge să spună: puteam face ceva și nu am făcut.
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
