În urmă cu 110 ani, pe 8 septembrie, se năștea în târgul Botoșanilor unul dintre cei mai mari scriitori ai României, încă prea cunoscut în școala românească, chiar dacă destinul său se situează într-o notă a extraordinarului lumesc, iar scrisul său este considerat de critici ca fiind unul ce poate sta alături de mari creatori ai lumii.
Max Blecher s-a născut într-o familie de evrei din Botoșani, în zi de 8 septembrie 1909. Prozator și poet de o sensibilitate neobișnuită, remarcabil prin luciditatea cu care percepea și transfigura realitatea, fiind considerat de critica literară drept principalul reprezentant al literaturii autenticității. Se stinge din viață pe 31 mai 1938, la Roman. Încă nu împlinise 29 de ani.
Tatăl, Lazăr Blecher, era proprietarul unei fabrici de sticlă de sticlă din Botoșani. Max Blecher este nevoit să își întrerupă cursurile la Facultatea de medicină din Paris imediat după declanșarea bolii sale, pe atunci incurabilă, morbul lui Pott, tuberculoză la coloana vertebrală. Internat în câteva sanatorii, întâi la Berck-sur-Mer, în Franța, apoi la Leysin, în Elveția, ajunge apoi în sanatoriul de la Techirghiol. Operele sale sunt în foarte mare măsură autobiografice.
În 1934 publică o plachetă de versuri, singura scrisă de el, de altfel, numită ”Corp transparent”. Cartea apare cu ajutorul prietenului său Geo Bogza, cu care păstrează o corespondență asiduă. Același prieten l-a ajutat să publice și cele trei romane.
Romanul de debut, ”Întâmplări din irealitatea imediată” este o evadare din viața de zi cu zi a tânărului cu o sensibilitate excesivă, „țintuit la pat” de o boală cumplită. ”Inimi cicatrizate” este romanul în care descoperim începutul bolii sale (Morbul lui Pott la coloana vertebrală), boală care-l va doborî mult prea devreme, la vârsta de 29 de ani. Ultimul volum, tipărit postum de Sașa Pană, ”Vizuina luminată”, un "jurnal de sanatoriu", închide trăirile sale. Criticul Eugen Ionescu este cel care a făcut apropierea între scrisul lui Max Blecher și cel al lui Franz Kafka.
Lungmetrajul "Inimi cicatrizate" a fost distins cu "Premio speciale della giuria" în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Locarno, în 2016. În regia lui Radu Jude, filmul este o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher."Inimi cicatrizate, o adaptare meticuloasă și lipsită de sentimentalism a unui roman de Max Blecher. Povestea unui tânăr ale cărui gânduri și sentimente stau în umbra morții abordează teme filozofice majore, precum semnificația și rostul existenței umane", titrează Screen International.
Din distribuția filmului fac parte actorii Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Hărnuț, Șerban Pavlu, Marian Olteanu, Alexandru Dabija, Dana Voicu, Fernando Klabin, Adina Cristescu.
Romanul "Inimi cicatrizate" descrie experiența din sanatoriul de la Berk, pe țărmul Canalului Mânecii. Cartea se cere parcursa cu luciditate, chiar dacă emoția pândește în spatele fiecărui cuvânt. Pentru că suferința lui Max Blecher nu este macabră, sfâșietoare, mizerabil-umană. Tocmai asta impresionează atât de mult la cartea "Inimi cicatrizate": suferința fizică se desprinde de spirit și cade precum un înveliș uscat, inert, iar dincolo de ea se pitește suferința morală, sufletul adânc durut de nevoia de iubire, de mângâiere.
Emanuel, eroul romanului "Inimi cicatrizate", devine un atent observator al spectacolului uman. Intensitatea dramatică a întâmplărilor, sentimentul aproape suicidar al iubirii imposibile sau sfâșietoarele tăvăluguri ale cărnii înfometate de dragoste sunt, deopotrivă, manifestări ale spiritului altădată liber, acum întemnițat în ghipsul care strânge, care doare, care separă viața de neviață.
Tuberculoza osoasă la vertebre (morbul lui Pott) este o boală care macină nu doar trupul, ci și sufletul. O boală incurabilă care duce spre moarte, numai că moartea nu mai are răbdare și vine în întâmpinare. În cazul lui Emanuel, ea se lovește de o atitudine neutră, aproape detașată, chiar și atunci când carnea suferă și durerea sfâșie. În fața morții, Emanuel se îndrăgostește și o face cu patimă, cu dor, cu toate zvârcolirile umane în care îl aruncă iubirea. Cu torsul în ghips, imobilizat și sfârtecat de mâncărimile și toate arderile care îi macină trupul, eroul se plimbă cu trăsura, face plimbări pe plajă alături de iubita sa, glumește, simte, strigă, pipăie, strânge din dinți. Trăiește intens.
Pe parcurs, cititorul se obișnuiește el însuși cu viața de sanatoriu și învață că normalitatea este relativă. Pentru că la sanatoriu se moare în hohote de râs. "Boala își bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel decât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lui spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor".
O varietate de personaje, cu temperamente distincte, cu reacții lăuntrice și cu atitudini dintre cele mai surprinzătoare. Găsim aici acea "preciziune analitică extremă" despre care ne vorbește Mihail Sebastian, acea capacitate a lui Max Blecher "de a pătrunde în alte zone sufletești, mai grave, mai complexe".
Cu aceeași profunzime este construit și personajul Emanuel, autorul dovedind o forță fantastică în a se autoanaliza, în a exterioriza zbuciumul interior.
Cu toate acestea, cartea se citește cu nesaț nu hrănind un psihic maladiv, ci construind în fața morții platoșe de umor, de speranță, de umanitate profundă. Nimic nu dezgustă, nimic nu înfricoșează. În romanul lui Max Blecher nu contează anii care au fost, ci viața netrăită încă. Ceas cu ceas, clipă de clipă, viața se umple cu iubiri, prietenii, glume. Sanatoriul devine viața însăși, singura lume posibilă. "Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, farmaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți".
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
