Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei douămiiste, dar şi un jurnalist de atitudine, fiind deseori implicat în activismul ecologist.
Dan Sociu s-a născut pe 20 mai 1978 la Botoșani. Orașul în care a scris primele poezii, orașul în care a făcut gazetărie și în care se întoarce deseori. Îi colindă străzile, scotocește după povești nescrise.
Este poet premiat, publicat, tradus. Este dintre puținii botoşăneni laureați ai Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Prima (2002), cu volumul ”borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână” (Editura Junimea, Iași).
A fost jurnalist la „Curierul de Botoșani”, dar şi la totb.ro, scrie la Scena9. A fost redactor de carte și corector la editurile Polirom, Cartea Românească, Nemira, Trei, Litera. A tradus piese de teatru, romane (Hemingway, Jack Kerouac, Philip K. Dick, Chuck Palahniuk), poezie (Seamus Heaney, Charles Bukowski și E.E. Cummings).
Este nonconformist, boem, dar în graniţele unei smerenii care surprinde.
-Cum e Botoșaniul lui Dan Sociu de la Opera Prima până în 2022? Să spunem că la Botoşani numele Dan Sociu este asociat cu Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu” – Opera Prima, obținut în 2002, un premiu pe care foarte puțini poeți botoșăneni l-au obținut.
-Ar fi multe de spus. În primul rând, în urmă cu 20 de ani era mai plin orașul. Nu erau aşa mulţi plecați în străinătate. Acum, când mă plimb seara, mai ales iarna se vede mai bine, mai mult de jumătate de lumini sunt stinse, nici nu închiriază, nu vor să le ocupe altcineva casa. Pe atunci era mai sărac orașul, era mai agresiv. Țin minte că erau găști pe străzi care te luau la bătaie fără vreun motiv. Mult alcoolism, mult șomaj. Dar mai era și entuziasmul, noutatea de atunci, trecuseră abia 10 ani de la revoluție. Erau mulți adolescenți seara în parc, pe Unirii eram zeci... Acum văd mai puțini, se mai adună grupuri și sunt mai discreți. Când eram la liceu, niciunul n-aveam mașină, acum unii poate au și avion particular.
-Cultural cum s-a dezvoltat orașul?
-Atunci era cumva mai închis, nu exista internetul. Astăzi cineva care creează artă aici automat are deschidere și comunicare spre oriunde. Atunci ne găseam unul câte unul, mai făceam reviste pe hârtie, la xerox. Am făcut și cenaclu, nu era foarte serios, ne întâlneam chiar și pe bancă în parc sau la Casa Tineretului.
-Funcționa și cenaclul la crâșmă, prin baruri. Mai păstrează orașul boemia de odinioară?
-Nu am mai văzut asta. Știu că mai sunt scriitori, poeți pe aici care se mai adună prin baruri, dar nu am mai fost și pentru că eu nu mai beau de 15 ani...
-Lumea din afară privește asta ca pe ceva vulgar...
-E fix atâta vulgaritate câtă e oriunde, vulgaritatea nu e doar ceva ce ține de limbaj...
-Dar se extrăgea poezia...
-...poezia și vulgaritatea se amestecă. Literatura e văzută ca făcând parte din cultură, ca o activitate curată. Dar nu e adevărat. E la fel cum e restul societății. Atâta alcool se consuma în societate cât se consuma și în lumea scriitoricească. Diferența este că scriitorii vorbesc despre asta, ei povestesc ce fac. Dar toate viciile posibile sunt în toate straturile sociale și în toate locurile, doar că majoritatea ascund... Scriitorii chiar își fac un fel de glorie din asta, din faptul că au curajul să își asume, să scrie...
-...este acesta supremul curaj, suprema libertate pentru un scriitor?
-Mulți scriitori au și funcția asta de agent liber, inspiră libertate, inspiră relativitate pe care toți oamenii o au în interiorul lor, dar societatea le cere să o țină ascunsă. Dar ei o recunosc, le place asta. Nu numai scriitorii, și comicii și mulți artiști de toate felurile.
-Am asociat deseori imaginea ta cu fenomenul Pungești. Ai mers acolo ca jurnalist. Scriitorul din tine era acolo, la Pungești, crea povestea, o vedea altfel? Își poate păstra jurnalistul obiectivitatea?
-Când eram jurnalist eram jurnalist. Desigur că am căutat niște momente mai miezoase literar. Dar asta face și un ziarist. Nu le-am inventat.
-Poți păstra granița dintre ficțiune și realitate?
-Nu era neapărat o graniță. Exista în anii 90 genul acela de ziarist scriitor care mințea destul de mult. Ziariștii din generația mea, însă, aveau un soi de frână la chestia asta. Cel puțin eu nu am ”trombonit”, deși îmi venea la îndemână. Acolo era și important să spun ce se întâmplă... Era nevoie de ceva uman, altfel se vedea doar o mișcare activistă, dar nu se vedea că de fapt erau niște oameni dintr-un loc specific, cu o problemă specifică. Dimineață, apoi, au venit multe autocare din București și datorită reportajului meu și al lui Andrei Ioniță, citiseră noaptea ce am postat. Era ceva foarte local acolo, nu avea treabă doar cu activismul ecologist, era o problemă locală, era islazul lor.
-Într-un interviu acordat Elenei Vlădăreanu spuneai: ”...atâția ar putea fi cititori, dar sunt încurajați să scrie”. E o problemă scăpată de sub control aceasta, a scrisului oriunde și oricum?
-În majoritatea domeniilor, puțini oameni își trăiesc arhetipul. Eu am comparația asta cu microbiștii. Dacă te duci într-un bar cu microbiști o să găsești o grămadă de oameni cu fulare cu echipa lor, care strigă la televizor. Dar de fapt majoritatea se află acolo doar pentru bere, pentru socializare, să se simtă parte din poveste și din nostalgie... Dar sunt și câțiva dintre ei care trăiesc arhetipul microbistului, adică trăiesc până la capăt. Ei sunt de obicei ridicoli... E un amestec de respect din partea celorlalți combinat cu ironie. Și în religie e așa. Majoritatea performează religia, dar numai unii sunt mistici. Nu iese nimeni cu umbrela la o procesiune a bisericii pentru ploaie. La fel în orice. La fel și în literatură. Majoritatea văd literatura ca fiind o treabă socială, o rămășiță ce se tot transmite... Dar sunt unii care o iau în serios, chiar și când sunt ironici. O iau tot pe o linie, un fel foarte implicat. Eu mă consider unul dintre ei. Am fost băgat în chestia asta foarte adânc, am luat-o foarte în serios, am fost un microbist... Uneori te irită falșii, semi-microbiștii... Ai un sentiment uneori de impostură. Dar nu e neapărat ceva ce mă preocupă. Era un site, poezie.ro. Știu de la o doctoriță de la Spitalul Obregia că medicii îi încurajau pe pacienți să scrie, să publice acolo. Pentru socializare, să își pună ciudățeniile, percepțiile diferite, bizare, să aibă un feedback. Și asta îi ajuta foarte mult pentru integrare. Or asta se extinde, nu e valabil doar pentru pacienți, ci pentru multă lume care caută un trib... Integrare, afiliere. Problema e când din asta apar orgolii artificiale...
-...când simpla socializare nu mai e de ajuns? Apare nevoia de validare?
-Ceea ce e normal. Dar e posibil să te păcălească alții încurajându-te prea ușor. Majoritatea oamenilor vor să îi încurajeze pe alții când fac ceva, nu e neapărat rău să faci asta. Dar există niște subtilități ale jocului nu doar în ceea ce scrii. În raportul cu lumea contemporană a artei, în care foarte mulți nu percep contextul. Asta e problema. Simți că cineva, chiar dacă poate să scrie onorabil, nu reușește să comunice cu contextul cultural al momentului...
-Se simte absența unei ”instituții” a validării, oricare ar fi aceasta?
-Nu. Asta nu mai e posibil. Nu are sens în contextul literaturii de acum. În urmă cu niște zeci de ani se scria cu o altfel de miză. O miză socială, erau banii, poziția socială, erau multe, multe locuri de muncă în cultură în toată țara. Asta nu mai există încă de când eram eu... Generației mele nu îi mai păsa de asta. Și atunci noi făceam presă sau traduceri. Se schimbă deodată sensul scrisului...
-...se schimbă și paradigma în care se așază un scriitor?
-Exact! Se schimbă complet! Chiar dacă noi îi spunem în continuare literatură, ea nu mai este același lucru. Fiecare individ are motivele lui pentru care scrie, fiecare generație.
-Vorbești în multe locuri despre familie. Tatăl tău a murit la 37 de ani. Tu ai astăzi 44 de ani...
- Îmi dau seama cât de tânăr era el. Când eram mic mi se părea că era destul de în vârstă cât să poată muri.
-A apucat să îți citească poeziile...
-Da, primele poezii. Chiar voia să le publice. Eu scriam, dar eram mai mult cu matematica. El era prof de mate. Poezia era în paralel. Cred că dacă ar fi trăit aș fi făcut matematică de performanță, superioară. Se pregătea să candideze, voiau să îl facă senator la FSN. Dacă mai trăia sigur îl alegeau, avea tot felul de avantaje. Refuzase să fie membru de partid, îl știa lumea... Ar fi fost interesant, o cu totul altă viață. Fiu de barosan aș fi fost, curse de mașini noaptea, cocaină... (râde)
-Ai multe scrieri în care e prezentă mama. Unii spun că e ficțiune, alții că acolo e realitatea pură. Cum e cu scriitura asta autobiografică?
-Mare parte e adevărată. Cam 90 la sută. Ce nu e adevărat e perspectiva... Lucrurile pot fi nuanțate, reinterpretate, povestite într-un fel care schimbă perspectiva.
-S-a supărat mama vreodată pentru ce ai scris?
-Când am povestit prima oară, în ”Urbancolia”, cred, a văzut la televizor un interviu cu Eminem. Și acolo povestea el de maică-sa, și prin asta a șocat și a atras atenția. Și a înțeles mama chestia asta: A, ai făcut ca Eminem! Și chiar aprecia că mă descurc. Anii aceia aveau mult senzațional în presă, la televizor. Și trebuia să fii senzațional, senzaționalist. Nu inventam, dar aveam și de unde povesti. Iarăși spun, scriitorii sunt cei care povestesc, dar majoritatea trăiesc chestiile acelea. Le dădeam, da, un ton mai mult negativ... Plus, sunt emoțiile care se agață mai mult de negativ. Și mă și răzbunam, și ea mă expusese public, când urcam în autobuzul de Iași, venea la ușă și striga, Dan, să-ți speli ciorapii și chiloții! Și lângă mine erau studente...
-Sunt multe prăpăstii în viața unui om. Tu doar ai vorbit mai mult despre ele. Prăpăstiile unui om simplu sunt diferite de cele ale scriitorului? Cum se prăbușește un scriitor și cum se prăbușește un om simplu?
-Diferența principală este că un scriitor se expune. Dar nu toți. Genul acesta de texte pe care îl practic eu este foarte rar. Din generația mea suntem vreo trei...
-...de exemplu...
-Elena Vlădăreanu, Ionuț Chiva, Adrian Schiop. La el (Adrian Schiop, nota red.) era din altă zonă de șoc, își recunoștea homosexualitatea în niște ani în care era complicat... Ești expus, ești atacat, poți fi criticat oricând. De fapt ești constant criticat, mai ales cu internetul. Mai înainte nu vedeai criticile decât la critici. Dar acum vezi constant comentariile și mai puțin alea bune. Bine, nici nu pot să mă plâng, am avut feedback-uri pozitive, dar spun că asta e diferența. Un om obișnuit, dacă e comentat pe internet o dată are o criză, am văzut asta. Îl chinuie jumătate de an. Un politician e și mai expus, dar are și susținerea mult mai mare și în bani, în partidul lui, miza e mai mare. De asta și poate să iasă un scriitor politician bun, după ce s-a dat cu capul de chestii din astea, sunt mai rezistenți. Deși mulți scriitori în mod paradoxal se fragilizează, am văzut asta la poeți mari, ca Brumaru. Era extrem de cunoscut la un moment dat, nu doar în lumea literară, devenise popular în sensul cel mai real. La un moment dat căzuse într-o depresie din cauza unei recenzii negative. Eu nu am asta, deocamdată, dar am în schimb întrebări despre ce anume din ce am scris... Asta e mai nou pentru mine. Trebuie să fac o antologie pentru o editură americană. Și mă gândesc ce anume să le dau. Apar o grămadă de probleme. Pică toate cele cu rimă. Sau din ele doar unele rămân. Aș vrea să fie ceva mai intens, mai întunecat, ba ceva mai comercial... În sensul acesta tot recitesc și văd în ele toate chestiile care nu mă mai reprezintă, pe care nu le mai simt... Acum unele par ieftine, deși atunci când le-am scris aveau sens.
-Ai spus deseori, în interviuri: ”Eu cred în miracole”. Ține ”miracolul” acesta de relația cu Dumnezeu, de experiență? Unde îl încadrezi?
-Am un fel de credință – și așa e la noi în familie – până la un nivel aproape infantil. Cred așa de mult încât îmi permit și să mă joc cu niște chestii... Dar lucrurile mi se întâmplă. În afară de faptul că am scăpat de la moarte, când aveam doar 20 la sută șanse să trăiesc... Am citit multe mărturii. Sunt sute de mii de oameni care spun, și în istorie. Am fost acum trei ani la Chișinău, la Editura Cartier. Înainte mă gândisem la o carte de a lor, ”O istorie a miracolelor”. Și mă întreabă Gheorghe Erizanu dacă vreau vreo carte. Îi spun că una despre miracole. Și am deschis un dulap, era deasupra, scoasă din rând... Era foarte științific scrisă, mărturii contemporane... Bine, până la urmă miracolul e ceva secundar credinței. Eu nu văd credința ca un fel de ierarhie, ca un fel de supunere . O văd ca un fel de egalitate, chiar dacă sună... E ca în Vechiul Testament, când se certau personajele cu Dumnezeu, îl certau și aveau tot timpul probleme cu deciziile lui. Așa este și perspectiva ortodoxă, nu aceea care transpare în presă, infectată de putere. În varianta mai isihastă, acolo este o egalitate, o comunicare directă și foarte firească. Credința e paradoxală. De exemplu se spunea că Irod credea. El știa că se va naște cineva care îi va lua locul, puterea. Și în același timp face toată crima aceea, măcelul acela oribil ca să prevină. Și e un paradox deci: credea sau nu credea? Fiindcă pare și că da și că nu.
-Asta se întâmplă când nu respecți regulile acelei egalități? Când vrei să trișezi?
-Exact! Confunzi metafizica cu o relație de putere. Oricum, în momentele cele mai dure pe care le-am trăit, acelea de durere fizică extremă, era un punct în care eram salvat. Era ca și cum reușeam să îmi izolez durerea și să fiu în afara ei. Eram acolo, dar durerea devenea un obiect pe care îl conștientizam, iar cineva mă scotea din toată treaba aia. O detașare. Asta apare deseori în mărturii. Faptul că majoritatea trăiesc – unii se omoară, da, dar nu majoritatea – arată că există rezistența asta, asta e dovada. Creștinismul are chestia asta, invers decât budismul care te învață să scapi de suferință. La creștini e ca o mândrie a suferinței, un fel de simț al luptei.
(Foto: Ciprian Hord)
şi noi căţăraţi pe băncile ude de piatră
cu ziare vechi îndesate sub fund
unul a zis băi eu mi-aş face
un colier din chiştoace
asta era prin ’95
pentru că după ce am golit a doua sticlă
am aşezat-o în picioare peste cealaltă
şi sticla a stat
pe urmă a venit o fată cu o vioară
ea ştia o singură melodie
pe care ne-a cîntat-o de două ori
plictiseală cît china a zis cineva
le dăm cu lac şi le agăţăm la gît a zis altcineva
(din vol. ”borcane bine legate. Bani pentru încă o săptămână”, Ed. Junimea, 2002)
ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
păi tot cam aceleași ce-mi doresc și mie
bani pentru mîncare, bani pentru chirie
bani pentru vacanțe, bani de-o nebunie
bani, cînd o fi cazul, pentru terapie
bani de concesiuni la locul de vecie
(din vol. ”Porc și sentimental”, Ed. Polirom, 2022)
sînt un călător prin timp
spre origini
vin din bătrînețe, de după despărțiri
și vă găsesc pe toți tot mai bine
și nici nu știți de ce zîmbesc mereu
(din vol. ”17 poezii”, Casa de pariuri literare, 2021)
*
Poetul s-a întors în urbea natală și traduce ”Hamlet”.
”Dacă o să-l vrea vreodată teatrul din Botoșani, li-l dau ieftin”, spune Dan Sociu și pornește din nou să colinde orașul.
