Era vara anului 2015, îmi amintesc ca acum... Eram undeva prin apropierea gării când îmi sună telefonul:
- Bună ziua! Sunt Daniela Șfaițer, aș vrea să vorbim câteva minute.
O știam de mulți ani, dar o admiram de la distanță pentru modestia și bunul simț pe care le degaja oriunde se afla.
Cunoscând-o mai bine am realizat că modestia și bunul simț pe care le observai și fără să i te apropii, erau numai două dintr-o mulțime de calități.
Daniela Șfaițer radia efectiv bucurie, răspândea optimism, umplea lumea de seninătate.
Daniela Șfaițer era însăși viața...
Ardea însă zi de zi, ca o lumânare, pentru toți cei din jur, oferindu-le înainte de toată multă lumină.
În vremuri în care unii acordă cu o mână ajutoare și cu cealaltă își fac câte o sută de poze, Daniela Șfaițer a preferat să ajute în tăcere. Din prea multă modestie sau poate conștientă că vede Cel de Sus și doar asta contează.
”Vă ajută mama”, ”nu vă lasă mama”, erau două dintre răspunsurile care se făceau auzite atunci când un om aflat în nevoi îi trecea pragul.
Nu era mama a doar două fete, era mamă și soră pentru o mulțime de copii și oameni în toată firea cărora soarta nu le fusese tocmai blândă.
Aproape că a trăit doar pentru alții, zâmbetul lor era și zâmbetul ei, tristețea lor era și tristețea ei.
Reușea să capteze durerea celor din jur și să îi umple de energie.
Răspândind atâta lumina, precum o lumânare, la un moment dat s-a stins, deși lăsa mereu impresia că nici vântul cel mai mare nu o va lăsa fără flacără.
- Alo... Bună ziua! Ce faci, deranjez?
După mai bine de șapte ani, primul lucru la care se gândea încă era să nu deranjeze...
O să-mi fie tare dor de telefonul acesta. Sunt întâlniri care îți marchează viața...
Se spune că Dumnezeu îi cheamă mai repede la El pe cei buni. Unii poate prea buni pentru lumea aceasta.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească alături de cei drepți, Daniela Șfaițer.
