La Truşeşti, pe dealul numit Ţuguieta, au fost descoperite 98 de locuinţe dintr-o aşezare Cucuteni, cu două remarcabile piese de cult, dintre care una – singulară în aria acestei culturi – din lut şi pleavă, de dimensiuni ce probează  funcţionalitatea sa cultică, apoi, morminte sarmatice, un cimitir din epoca bronzului, obiecte de bronz şi fier şi multe altele.

Legenda spune că toate aceste minunăţii au fost descoperite de un vânător vestit în părţile Botoşanilor.

Avea el o fată frumoasă, cu nişte cozi negre până la pământ, cum nu se mai putea vedea. Multe fete ar fi vrut să aibă o asemenea podoabă. Pe cât era de frumoasă, pe atâta de bună la inimă. Şi mult îi erau dragi animalele.

Hălăduind vânătorul pe dealurile şi pădurilor Botoşanilor, s-a întâmplat ca într-o zi să găsească un pui de vulpe, mic cât o veveriţă, mai mare dragul să te uiţi la dânsul. Cum ştia că fiica lui se va bucura, l-a dus acasă. Altă dată a găsit un pui de iepure. L-a luat şi pe acela şi l-a dat în grija fetei.

Pe ce creşteau, cele două sălbăticiuni îi erau tot mai dragi copilei. Iar între dânşii se legase o prietenie frăţească, rar întâlnită. Dormeau toţi trei în acelaşi pat, vulpişoara la cap, iepurele la picioare. Însă fiecare pasăre pe limba ei piere, lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba şi ce naşte din pisică şoareci prinde. Aşa şi cu sălbăticiunile fetei. Timpul a tot trecut, iepuraşul s-a făcut ditamai iepure, iar vulpiţa – o codoaşă grasă şi făloasă.

Odată, vulpii  i s-a făcut poftă de vânat. Şi nici una nici două, haţ iepurele de gât şi pe-aici ţi-e valea! Nu s-a oprit decât în fundul subpatului. Când a văzut asemenea ispravă, fata i-a dat o mamă de bătaie soră cu moartea. Seara, la culcare, vulpişoara a prins să chiţăie, plângând ca un copil, şi fetei i s-a făcut milă de dânsa. Din nou a primit-o în pat şi s-a culcat împreună. Dimineaţa însă i-a simţit lipsa. În locul vulpii, era una dintre frumoasele ei cozi. Se răzbunase şireata.

A plecat vânătorul în căutarea vulpii şi nu s-a mai întors decât a doua zi.

-    Trebuie să fie acolo de unde am luat-o.    

Când se întorcea acasă de la pândă, trecuse deseori pe acele locuri. Erau multe vulpi, unele bătrâne ca vremea. Abia îşi mişcau coada, parcă erau din lut. De multe ori a încercat să le vâneze, dar dispăreau ca prin minune. Odată s-a oprit să vadă ce fac ele. Scurmau în pământ şi parcă rodeau ceva.

În seara aceea era un cer senin cu stele, cum numai pe valea Jijiei se poate afla. Deodată s-au auzit paşi. Ochi strălucitori luminau dealul. Sute de vulpi apăruseră adulmecând pământul. Erau flămânde. Simţeau miros de om şi-au făcut cerc în jurul vânătorului. Dădu să tragă, dar arma nu luă foc. Dihăniile rânjeau de neputinţa puştii lui şi-l priveau parcă întrebător:

-    Acum ce pofteşti să-ţi facem?

Răsunetul puştii se auzi în sfârşit şi roşcatele  se făcuseră nevăzute.

-    Măi, ce mai poveste o fi şi asta? Şi-a zis atunci vânătorul. Negreşit, trebuie să rămân până dimineaţă, să văd pe lumină ce se întâmplă. O fi loc vrăjit!

Dar ce să facă până atunci? A aprins focul şi-a aşteptat. Vulpile nu s-au mai arătat. Când s-a luminat de ziuă, a început să cerceteze împrejurimile. Pe dealul acesta îşi aveau vizuinile o sumedenie de vulpi. Scurmătoarele dăduseră la iveală oale şi ulcele, oase omeneşti, obiecte din bronz. A plecat vânătorul după hârleţ. Fata dormea,  iar vulpiţa năvălise la poiata cu găini, răzbunându-se pentru a doua oară.

S-a întors omul pe dealul Ţuguieta şi-a săpat în vizuini. Cu cât răscolea pământul, tot mai multe oale şi oase apăreau. Dar nici urmă de vulpe. Se vede că-şi aveau culcuşul în inima dealului.
Şi zicând asta, şi-a umplut traista cu oale şi-a plecat.

-    Uite ce ţi-am adus fetiţo! Astea n-or să-ţi mai roadă nimic. 

Legenda Botoşanilor de Elidia Agrigoroaiei spune că, vânătorul a povestit cele întâmplate, vorbele s-au dus din om în om şi săpători pricepuţi au sosit la faţa locului. Astfel s-a pornit şi întemeiat acea staţiune arheologică cu renume, ce-i zice Ţuguieta, după numele dealului.

În urma săpăturilor pe înălțimea Țuguieta și pe locurile ridicate din albia majoră a Jijiei, denumită „la movilă” și la ”copac”,  au fost descoperite vestigii aparținând mai multor epoci diferite. Aici s-au găsit 127 morminte, majoritatea individuale, cu 129 schelete. De asemenea, s-au găsit diverse obiecte din lut, din cultura Cucuteni.