Astăzi se împlinesc 131 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.
Dacă Eminescu a ținut, așa cum știm, să-și păstreze cu grijă manuscrisele și biblioteca, purtând, în desele peregrinări totul într-o ladă pe care o purta cu sine, în privința biografiei sale, așa cum remarca T.V. Ștefanelli, „era (...) tăcut ca mormântul, și așa a rămas cât timp am trăit cu dânsul în Cernăuți și apoi în Viena” (T.V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 2018, p. 48). Discreția lui Eminescu a impus, într-un fel, un punct de vedere din afară asupra vieții sale și căutarea continuă de repere pentru a-l situa într-un anume timp, într-un anume spațiu, întrezărindu-i, din scrieri publicate și din manuscrise, atitudinile.
În Fondul Documentar Ipotești se păstrează mai multe documente, care au servit și mai servesc încă la scrierea și rescrierea biografiei poetului.
Reprezentative pentru Botoșani și prețioase prin informația pe care o conțin despre tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, și despre Ipotești sunt scrisorile lui Grigore şi Teodor Goilav și scrisoarea doctorului Hynek. Dacă de la Goilavi reținem o pitorească descriere a Ipoteștilor, din scrisoarea doctorului Hynek desprindem figura căminarului: „Era un un om cu ochi căprui, înalt, robust, cu obrazul rumen purtând numai mustăţi, totdeauna îngrijit îmbrăcat. Vioi, spirit mişcător. avea un strașnic talent de imitaţie a vocei şi a mişcărilor: imita pe cepelegi, pe gângavi, pe boerii cu tabieturi şi alte asemenea cu o extremă iscusinţă. Avea o memorie fenomenală. Cunoştea la perfecție și în toate amănunţimile viaţa oamenilor însemnaţi din ţara Moldovei (boeri şi boernaşi), din care o parte s’a scurs mai în urmă în Muntenia, împreună cu întreaga genealogie a neamului lor. Avea o colecţie mare de scrieri româneşti şi cunoştea adânc istoria ţărei. Avea darul vorbirei şi un aşa de mare talent de a povesti, că ai fi lăsat din mână cel mai interesant roman ca luni întregi să-l asculți. Avea un glas sonor, muzical şi vorbea o limbă românească atât de curată și aleasă, încât nu puteai să nu-l asculți. Cunoştea bine limbile: polonă, rusă şi ruteană şi vorbea binişor franţuzeşte şi nemţeşte”.
Pentru perioada Cernăuți, la care face referire și doctorul Hynek (mai exact la cunoscuta prima fugă a lui Eminescu de la școala din Cernăuți), relevantă este scrisoarea lui Ion Șahin, coleg cu Eminescu la Cernăuți, către Corneliu Botez. Prin Ion Șahin, e cunoscută casa (în str. Sf. Treime peste drum de biserica cu acelaşi nume, în spatele Universităţii) și numele proprietarului (Dzierszeck), la care Eminescu stătea în gazdă cu doi fraţi Stefanovici, doi fraţi Daschiewicz, fii de preot, şi Ion Şahin. Același coleg de școală relatează mai multe dintre „pățaniile lui Eminescu”, unele dintre acestea fiind preluate de G. Călinescu în „Viața lui Mihai Eminescu”, cum ar fi joaca de-a poșta sau surugiii sau întâmplarea cu „Popa“ Iliuţă. Și tot de la Ion Șahin, știm că la gimnaziu elevii trebuiau să completeze un formular în care indicau și „ce vroiau să fie”. Eminescu a scris Dichter (Poet).
Amintirile altor doi prieteni și colegi cu Eminescu în diferite perioade, Ștefanelli și Slavici, au completat perioada de studii la Cernăuți și Viena, conturată din registre, matricole și programe școlare. Teodor V. Ștefanelli, la 25 de ani de la plecarea lui Eminescu, în 1914, își adună amintirile într-un volum pe care îl intitulează chiar Amintiri despre Eminescu, publicat la Editura Institutului de Arte Grafice „C. Sfetea” din București. Eminescu, așa cum l-a cunoscut Slavici, e cel din Amintiri. Eminescu – Creangă –Caragiale – Coșbuc – Maiorescu, volum apărut în 1924 la Editura „Cultura Națională” din București. Câteva file din manuscrisele lor, precum și o scrisoare din corespondența Ștefanelli – Slavici, alături de manuscrisul lui Nicolae Densuțianu, pot fi văzute astăzi la Ipotești.
Câteva scrisori ale lui Matei Eminescu, adresate, de asemenea, lui Corneliu Botez, conțin informații cu privire la părinți, la studiile lui Eminescu, precizări privind cunoscutul (dar pierdutul, se pare) portret în ulei.
Din familie, se păstrează câteva scrisori ale Harietei și Aglaiei, surorile poetului. De la Harieta există, la Ipotești, o scrisoare originală adresată Corneliei Emilian, datată cu 9 septembrie 1882, și două scrisori facsimilate, adresate lui Titu Maiorescu, datate cu noiembrie 1880 și, respectiv, martie 1884. De la Aglae, deținem o scrisoare, adresată lui Matei, anunțul de căsătorie cu Heinrich Gareiss von Dollitzsturm și o fotografie e ei, poate mai puțin cunoscută, făcută la București.
Scrisorile lui Th. Nica, scrisoarea lui Dimitrie Iamandi și a Clarei Maiorescu către S. Bodnărescu fac referire la perioada ieșeană a poetului, la activitatea de bibliotecar și la procesul de la bibliotecă, în care era implicat și Eminescu, dar și Bodnărescu, la cunoscuta demitere din postul de revizor școlar a lui Eminescu.
Prescriptele verbale ale Societății Junimea, fragmente din manuscrisul Amintiri din Junimea și însemnări ale lui Iacob Negruzzi reconstituie ședințele, amintesc de textele citite, de hotărârile luate și readuc imaginea junimiștilor.
Câteva scrisori ale lui Vlahuță către Alexandru Chibici-Revneanu reamintesc de perioada când Eminescu, însoțit de Chibici călătorea în Italia, la recomandarea doctorului Obersteiner.
Din perioada tratamentului de la Odessa, în staţiunea Kuialnik [Liman], datează scrisoarea către Vasile Burlă. „...dușmanul cel mare al singurătății mele e urâtul. Persoanele câte sunt aici nu vorbesc decât rusește sau leșește, abia vro două din ele rup câte un cuvânt nemțesc ori franțuzesc. Astfel – deși nu tocmai vorbăreț de felul meu – sunt condamnat la un mutism absolut. De citit n-am asemenea ce citi, decât o ediție a lui Heine, rătăcită printre bucoavnele doctorului secundar. Pân-acum nici un român – nu-mi interesează existința și n-o împinge la o mai mare activitate; – vântul și valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor și nopților, cari se scurg uniforme și monotone ca bătăile unui ceasornic de părete”, scria Eminescu.
Câteva scrisori din corespondența Eminescu – V. Micle, printre care cunoscuta scrisoare cu floare de colț, se păstrează, la fel, în Fondul Documentar Ipotești.
Zeci de fotografii ale celor care l-au cunoscut, l-au văzut, au scris sau despre care a scris Eminescu și care pot constitui un album de secol XIX sunt astăzi la Ipotești. Trei dintre cele patru fotografii cunoscute – și recunoscute ca atare –, întregesc colecția: cea făcută în drum spre Viena, la Praga, în atelierul fotografului Jan Tomáš (Memorialul deține o reproducere după original de Bernard Brand); a treia, cea de la 34 de ani, făcută la Iași, în atelierul lui Nestor Heck și a patra făcută la Botoşani de fotograful Jean Bielig.
Rezumativa și selectiva prezentare a Fondului Documentar Ipotești, care conține peste 700 de documente, o încheiem cu două aforisme emiensciene:
„Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de a rămâne răi; numai persistența lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter.”
„Adevărul aur? După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi.”
(Ala Sainenco, Memorialul Ipotești)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
