Poeta Mihaela Arhip, profesor de Limba Română la Liceul de Artă ”Ștefan Luchian” Botoșani, ni-l readuce în memorie pe cel căruia toată lumea îi spunea ”Italianul”. S-a sfârșit din viață la începutul lunii octombrie, anul trecut, moartea tânărului stârnind atunci un val de simpatie și de regrete.

Astăzi, soarta oamenilor fără adăpost este la fel de ingrată și la fel de tristă. Iar dacă nu sunt depistați la timp, ei sunt expuși în aceste zile și pericolului care pândește la orice colț de bloc, de casă, la orice capăt de stradă. Dacă sunt găsiți ajung în centrele de carantină. Dacă nu…

Redăm integral textul profesoarei Mihaela Arhip, lansat în urmă cu câteva zile în spațiul public:

”Sub ochii noştri

Fulgi mari, rari şi fragili cădeau ca într-o secvenţă redată cu încetinitorul. În lumina reflectoarelor, o formaţie imprima o aură de veselie disperată mulţimii răspândite în jurul scenei. Mai era aproape o jumătate de oră până la miezul nopţii, când, pe Pietonal, vor erupe dopurile sticlelor de vin spumos, după numărătoarea inversă a celor mai celebre secunde, cele care despart anul vechi de cel nou, şi când, profitând de atenţia îndreptată asupra focurilor de artificii şi a paharelor pline, membrii formaţiei se vor strecura către autocarul care îi va purta spre următorul concert, în oraşul vecin.

Nu mă încadram în peisaj, aşa cum nu m-am încadrat niciodată în secvenţele vreunei petreceri, nu sunt sociabilă, mai degrabă introvertită. Deşi mă bucur în felul meu, sunt sunt ca un fluture care şi-a păstrat crisalida, a tras-o înlăuntrul său, ca să se refugieze în ea când nu ştie cum să se poarte în preajma celorlalţi. Ceea ce se întâmplă mai mereu. Acolo pot râde cu poftă, pot să mă joc, mă pot bucura naiv de toate câte îmi trec pe-aproape, fără să îmi amintească cineva de bariera vârstei sau de nenumăratele defecte care îmi brăzdează atât înfăţişarea, cât şi felul de a fi.

Şi căutam fir către bucuria celorlalţi.

Atunci l-am văzut prima dată. Lângă bariera formată din gardurile de metal care separau spaţiul gol din jurul scenei de restul Pietonalului, între cei care se îngrămădeau să vadă mai bine. Cânta melodia odată cu cei de pe scenă, cu mâinile ridicate, sărind în ritmul impus de mulţime, zâmbind în răstimpuri, cu ochii râzând de-a binelea. Cojocelul şi pălăria lui cu boruri largi mi-au amintit de un personaj dintr-o cunoscută serie tv, şeriful McCloud, interpretat de actorul acum trecut în uitare, Dennis Weaver. Nu ştiu de ce mi-a atras atenţia. Se detaşa de ceilalţi printr-o fragilitate stranie.

L-am întâlnit mai pe urmă la frizeria din spatele complexului Bulevard, desfiinţată acum, ducea gunoiul sau făcea mici comisioane lucrătorilor, în schimbul unor bănuţi sau a ceva de mâncare. Uneori, iarna, era lăsat să se încălzească, să bea un ceai, o cafea şi se uita cuminte la televizorul aşezat pe o poliţă, lângă intrare, fără să deranjeze, făcându-i pe cei prezenţi să râdă de câte o glumă. Mi-amintesc că, atunci când l-am întâlnit la frizerie, m-am întrebat de ce face asta, nimic nu trăda lipsa bunurilor materiale, dar era o părere superficială. Era o apariţie oarecum exotică atunci, în pantaloni negri din piele, cu vestă de blugi şi geacă neagră, cu bandană roşie care-i prindea fruntea în palme. Dacă l-ai fi întâlnit pe stradă, l-ai fi luat drept un rocker cam rătăcit, dezorientat într-o lume care nu e a lui.

Mai târziu i-am aflat povestea. Povestea lui şi a numelui. „Italianul”. Era o dramă consumată discret sub ochii noştri, la vedere, la care am tăcut toţi, unii din neputinţă, alţii din lipsă de empatie, din dezinteres, de teamă.

De multe ori, îl întâlneam în parc, cu o chitară în mână, oprindu-se şi cântând cui voia să îl asculte. „Nu eşti botoşănean, dacă nu ţi-a cântat Italianul”, spuneau unii. Se bucurau de vocea aceea stranie, cu inflexiuni nefireşti, şi treceau mai departe. Era, în ciuda celor care îl înconjurau şi care, uneori se distrau pe seama lui, un om singur. Care se bucura ca un copil de toate câte îi erau date cu zgârcenie de către viaţă. Odată, urcat pe monumentul acela de lângă lacul din parc, unde odinioară era ponton pentru bărcile care străbăteau lacul încărcate cu hohotele de râs ale copiilor sau cu tăcerea a doi îndrăgostiţi, cânta din toată puterea, încercâd să urce către vârf, din piatră în piatră.

- Sărut mâna, doamna doctor, îmi striga de fiecare dată.

- Bună ziua!

Nu sunt doctor, nici în medicină, nici în alt domeniu, dar nu ştiu nici eu de ce nu l-am contrazis niciodată. Ce să-i spun? Între noi, ca un zid, creşteau multe. Graba de a trece de la o îndatorire la alta, pierderea treptată din vedere a lucrurilor care construiesc sau dărâmă viaţa altora, peretele de sticlă tot mai gros şi mai opac între mine şi ceilalţi, dezamăgirea, sau toate la un loc. Teama de ridicol. Ce să-i spun? Cum să împart cuvintele, multe, puţine, câte mi-au rămas, cu un om pe care nu îl cunosc? Teama de risipă, fuga între mine, cea care se poate vedea în oglindă şi cea care se poate oglindi doar în ceea ce scriu, trecerea de la o vârstă la alta, bucuriile simple, aşteptate sărbători ale sufletului, serviciul. Ce să-i spun?

- Bună seara!

Şi atât, poate o fluturare a mâinii, poate o vorbă în plus. Ce să-i spun?

Persoană fără adăpost. Cât de uşor rostim uneori aceste trei cuvinte. Pentru noi, ceilalţi, sunt doar un număr, un nume, care de cele mai multe ori nici măcar nu e cel real, o poveste care face audienţă, ne ferim de ei pe stradă sau strâmbăm din nas când îi vedem scormonind în tomberoanele de gunoi sau când zac beţi pe o bancă, pe marginea drumului, când îşi mănâncă bucata de pâine, umili, la colţul unui bloc, sau când cad victime gerului, bolilor, altora ca ei care luptă pentru un loc sub soare. Cel mai puternic supravieţuieşte, cel slab este sacrificat. Pentru liniştea noastră.

Era persoană fără adăpost.

Poate nu avea uneori ce să mânânce, dar hrănea cu bucata lui de pâine câinii şi pisicile vagaboande, care se oploşiseră acolo unde îl ştiau, şi păsările, mai ales păsările, care se strângeau în jurul lui, pe Pietonal sau pe aleile parcului, porumbei şi gureşe alaiuri de vrăbii, aşezându-se fără să se teamă pe bancă, lângă el, sau pe bordură, pe un genunchi, ciugulindu-i din palmele făcute căuş, în timp ce le vorbea. De câte ori îl vedeam aşa, îmi venea în minte Sărăcuţul lui Dumnezeu, din romanul lui Nikos Kazantzakis. Mă scuturam apoi speriată de comparaţia, poate necuviincioasă, făcută involuntar, şi treceam mai departe.

Poate nu era chiar „întruchiparea eternei, scrâşnitei înfruntări dintre carne şi spirit, a neobositei aspiraţii către mântuire pe calea dăruirii, generozităţii nesfârşite”, căci om era şi supus greşelii şi unui destin care îi dezrădăcinase reazemul raţiunii din temelii, dar îmi venea în minte fragmentul acela din carte: „... trecu un stol de porumbei [...] se lăsă jos şi ei se aşezară în jurul picioarelor lui; iar un porumbel se urcă şi se aciuă gângurind pe umărul lui drept. El se aplecă [..] iar glasul său cânta ca un ciripit, parcă s-ar fi căznit să se facă o pasăre, o vrabie mare, să se amestece cu ei.”

Şi iar îmi scuturam din gând imprudenta comparaţie.

În ultimul timp, Italianul îşi făcea veacul pe Bulevard, în zona staţiei de taxiuri, pe un fotoliu vechi, roşu, cu tapiţeria uzată, destrămată pe alocuri. Când l-am reîntâlnit, îşi pierduse bucuria aceea naivă pe care i-o văzusem cu ani în urmă, parcă îmbătrânise brusc. Zâmbetul îi era silit şi ochii îi râdeau cu amărăciune. Îl măcina o durere pe care o masca destul de bine, ba sub o glumă cu care înveselea taximetriştii din staţie, ba sub o costumaţie extravagantă. O dată, chiar sub o rochie de mireasă, pe care o purta nonşalant, traversând Bulevardul, cu mişcări lascive, sub uimirea firească a trecătorilor. Se opreau să îl privească. Unii, care nu-l cunoşteau, îşi făceau cruce „Are reazimul minţii zdruncinat”. Alţii doar zâmbeau trist, îl ştiau, şi treceau purtându-şi gândurile mai departe.

Cei care îl cunoşteau, vânzătorii de la chioşcurile stradale şi de la supermarket, taximetriştii şi cei care locuiau în zonă îşi vedeau de treburile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu-l judecau şi nu-l puteau condamna. Şi-au lăsat de multe ori necazurile deoparte, alungate de felul lui de a fi. Îl vedeau mereu pe scaunul fetei de la chioşcul cu tonomat de cafea alături, stând picior peste picior, cu un pahar din care ieşeau aburi, în mână. De multe ori l-au ajutat cu ce puteau. E în firea oamenilor buni o anume decenţă care îi împiedică să se strecoare cu bocancii în picioare în sufletul şi în mintea unui semen de-al lor.

Râdeau cu el, dar nu puteau să râdă de el.

O vreme nu l-am mai văzut. Era început de octombrie. Involuntar, când plecam la serviciu, privirea îmi traversa Bulevardul. Mă obişnuisem să îl ştiu acolo, cântând, cu căştile în urechi, salutând cu o figură carismatică pe aproape toţi trecătorii. Într-o zi, nici buturuga de pe fâşia de iarbă care delimita trotuarul de partea carosabilă, nu mai era înconjurată de florile pe care obişnuia să le „planteze”, mici şi sărace aranjamente scuturate, vestede, îmbrăcate în staniol şi beteală ruptă. Locul era curat. Grădiniţa aceea săracă trăda o sete de frumos, naiv manifestată şi inocent, ca un hohot de râs după o bucurie de care nu a avut niciodată parte, ca un dor stins cu ce-a avut la îndemână. Cu mai nimic.

Nu prea citesc presa, nu prea urmăresc ştirile, sunt ruptă de realitate. E felul meu de a mă proteja. Nu e cel mai bun mod de a face faţă realităţii, poate, dar mi se potriveşte. Mi-au arătat copiii, la şcoală, articolele din presă. Pe urmă, am văzut candelele aprinse lângă fotoliul acela roşu, cu tapiţeria destrămată, pe care cineva a aşezat o fotografie a Italianului, cu chitara în mână.

A murit. Avea 33 de ani. O socoteală simplă îl plasează într-o realitate sumbră, din care puţini aflaţi în situaţia lui au avut puterea să se desprindă. Născut în 1986, a ajuns la un orfelinat, unde a copilărit, dacă aceea se poate numi copilărie, şi de unde a fost trimis în realitatea de afară, despre care nu ştia că, de multe ori, este mai cruntă decât cea dinăuntru. Din casa de copii. Poate nu era mai cruntă, era la fel. Sau, poate, era mai bună pentru el, care a ales să trăiască până în ultima clipă afară. Liber. Aparent liber. Nimeni nu ştie cât era de captiv încă între zidurile acelui spaţiu în care crescuse.

Îmi amintesc de o întâmplare din copilărie, dintr-un octombrie vechi. Mergeam cu ai mei în vizită la bunicii care locuiau la casă, aproape de un orfelinat. Mama avea o pungă cu seminţe de floarea soarelui în mână, eu una de bomboane de ciocolată. Şi toţi copiii se agăţau cu mânuţele de gardul înalt din sârmă, cerându-i bomboane. Mama mi-a cerut punga şi a împărţit-o copiilor, dar în pungă erau puţine bomboane, ei erau mulţi. Eu priveam sferele mici, negre, lucioase care se terminau în mânuţele întinse prin gard. Şi mamei îi tremurau ochii. A desfăcut punga cu seminţe de floarea soarelui şi le-a împărţit celor rămaşi fără bomboane. Ei primeau la fel de bucuroşi seminţele în mâinile făcute căuş şi o întrebau dacă nu e mama lor. Erau mici, în uniformele acelea albastru deschis, ca nişte rochiţe, atârnând peste ciorăpeii tricotaţi, din bumbac, de diferite culori, cu ghetuţe încheiate cu şireturi, şi fluturau mâinile în urma noastră, rugându-ne să mai trecem să-i vedem. Nu cred că voi uita vreodată întâmplarea de atunci, mi s-au imprimat în memorie nu doar hainele, ci şi timbrul vocilor. Poate într-un astfel de loc crescuse şi Italianul.

A murit. Nu a murit. A murit. Cred că era 7 sau 8 octombrie. Noaptea, temperatura cobora sub zero grade. A fugit din spital, unde fusese internat din cauza unei suferinţe provocate de o boală cronică. A murit.

Unii îi spuneau Costi, alţii Andrei, cei mai mulţi îi spuneau Italianul. Nu ştiu cum îl chema cu adevărat. Eu i-am spus cândva „sărăcuţul lui Dumnezeu” şi aşa va rămâne pentru mai departe. Aşa vreau eu să mi-l amintesc”.

DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL: