Sportiv de performanță în Botoșani, component al lotului național. Luptător în Legiunea Străină franceză. Campion național și mondial. Antrenor. Astăzi în trupele speciale ale Poliției penitenciare din Franța.
”Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți, pentru că te afli în ambele tabere", spunea Voltaire. Iar pentru a câștiga micile sau marile războaie este nevoie în primul rând de (auto)analiză, de un nivel de conștiință ridicat, dar mai ales este nevoie de motivație și de onestitate.
Dragoș Ivanov a câștigat ambele lupte: campion în sală, dar și în viață. Fiecare victorie a venit, însă, în urma unor sacrificii imense pe care astăzi le rememorează cu luciditate și maturitate.
A fost elev al Liceului Sportiv din Botoșani, la secția Lupte. Pregătit de Victor Baciu, profesorul care, în 2021, obținea Premiul Mentor pentru Excelența în Educație (în cadrul Galei Mentor) pentru activitatea de aproape 50 de ani, dintre care 35 în domeniul sportului de performanță, cu zeci de medalii obținute cu sportivii la competițiile europene și mondiale.
Dragoș Ivanov a învățat de la profesorul său că performanța presupune muncă susținută, disciplină și respect.
Rezultatele din competițiile naționale și internaționale i-au deschis ușa către lumea mare. Mai întâi la Centrul Olimpic din Pitești, unde a făcut parte din lotul național de Lupte. Și unde a rămas până la începutul anilor 2000, când a decis că este timpul să se desprindă de România și să dea un nou sens vieții.
Dragoș Ivanov a lăsat în urmă țara natală, dar nu a renunțat la lupte. A ales, însă, o formă diferită de ceea ce făcuse până atunci: Legiunea Străină.
”Am început ca sportiv de performanță la Liceul Sportiv din Botoșani, la domnul antrenor Victor Baciu. În 1995 am fost cooptat în lotul olimpic de la Pitești, acolo am făcut și facultatea. Am plecat în Franţa în 2003 și am intrat în Legiunea Străină. Acolo am stat nouă ani, iar apoi am intrat în Poliţia penitenciară. În paralel am şi un club de lupte în Marseille”, povestește Dragoș Ivanov.
Sportiv de performanță în România, campion național și vicecampion mondial în Franța. Aceasta este povestea pe scurt, pentru că fiecare oră, zi, an aveau să însemne tot o luptă, chiar dacă de multe ori în afara competițiilor cu care era obișnuit.
”Viața sportivă nu am lăsat-o deoparte, pentru că acolo este pasiune. Am devenit multiplu medaliat în campionatul Franței. Ultimul rezultat este anul acesta, când am fost campion național în Franța, în iunie, și vicecampion mondial, în octombrie, în Bulgaria. Și aici se încheie cariera mea de sportiv. În prezent vreau să transmit experiența mea celor tineri, de aceea am înființat un club de lupte la Marseille”.
-Cum s-a produs această trecere de la lotul național de Lupte din România, la Legiunea Străină din Franța?
--Am plecat în urmă cu 20 de ani din Botoşani. Eram la lotul național, dar lucrurile erau din ce în ce mai grele, mai dificile pentru mine. A fost o schimbare radicală, așa este. La lot ieșisem campion, dar au fost foarte mari sacrificii. Mergeam la competiții, scoteam rezultate, însă câștigam foarte puțin. Să spunem 100 de euro, de pildă. Foarte puțini bani față de pregătirea de luni de zile la lot sau în cantonamente. Am lăsat tot în urmă, mi-am luat doar două-trei tricouri în rucsac și am plecat în Franța.
-Și totuși, se naște întrebarea: cum ar putea să fie mai grea viața din lotul național față de Legiunea Străină? Nu ați ales ceva mai ușor decât aveați aici...
-Nu am luat ceva mai ușor, așa este, dar atunci nu aveam altă portiță pentru a reuși în viață. Dacă m-aș fi dus pe șantier sau prin Germania la abatoare, în construcții, cine știe... Am vrut ceva solid, să îmi creez un CV, o carieră.
-Partea financiară a contat și ea în alegerea Legiunii Străine?
-Da, atunci da! Dacă tot faci un sacrificiu, să ai și răsplata potrivită. A fost singurul dezavantaj în România, nu?
-Faptul că în România erați campion la lupte v-a deschis mai ușor ușile Legiunii?
-Da! Aveam foarte multe stagii, trebuia să luptăm foarte mult, deci m-a ajutat foarte mult sportul. Aveam deja un bagaj puternic cu mine atunci când am ajuns în Franța.
-Dacă v-ați întoarce astăzi exact în momentul de acum 20 de ani, ați mai pleca o dată?
-(râde) Atunci eram un copil... Acum nu aș mai putea să fac asta. A fost ceva foarte greu, am trecut prin câteva secvențe care te marchează. Dar este și adevărat că o persoană la 20-21 de ani, care vrea să facă ceva în viață, trebuie să treacă prin obstacole, bariere... Dar eu să revin, să refac același parcurs de atunci, ar fi complicat astăzi. Însă rămâne un bagaj important, o experiență importantă.
-Astăzi sunteți angajat al statului francez.
-Da, sunt funcționar de stat. Lucrez în Poliția penitenciară.
-Cum e viața într-un domeniu atât de delicat nu doar în România, ci și în Franța?
-Eu fac parte dintr-un grup specializat. Noi ne ocupăm de situațiile teroriste, radicalizate, de persoane cu dosar foarte puternic. Îi ducem la tribunal, îi aducem, apoi situații de luări de ostateci, unii refuză să se integreze în celule, atunci noi intervenim imediat. Când ieșim pe stradă avem veste antiglonț, cagule... Când nu avem intervenții avem baza de antrenament, dacă sună telefonul trebuie să acționăm imediat.
-Până acum, înțelegem că numitorul comun în toate poveștile dvs. de viață este sportul.
-Așa este. Acum armata nu mai este obligatorie nici în Franța, nici în România. Dar sportul poate să înlocuiască armata. Sportul are respect, fair-play, igienă, disciplină... Sportul este singura sursă care poate să ajute copiii. Eu asta aș transmite mai departe... Deși copiilor de astăzi nu le mai place sportul.
-Un sport care a pornit din Botoșani, de la Liceul Sportiv. Ce vă vine în minte prima dată când vă gândiți la liceu?
-Spiritul de echipă. Fraternitate, camaraderie, prietenie. Când mergeam în cantonamente și nu aveam telefoane, nu aveam nimic. Făceam alergări în pădure, antrenamente, simțeam spiritul de echipă și momentele acelea plăcute. E o nostalgie...
-Cum se vede România din Franța?
-Românii nu sunt văzuți prea bine. De exemplu când trebuie să transferăm persoane și printre ele se mai află și câte un român, colegii încep să glumească: Voila, vărul tău! E un pic jenant, asta este, îi mai vedem la semafoare cerșind... Dar sunt și români buni!
-Cum vă raportați astăzi la locurile de acasă, la Botoșani?
-Țin legătura cu ai mei. Îmi lipsesc locurile acelea, casa, familia... Dar voi veni de sărbători. După 20 de ani cred că este primul Crăciun pe care îl fac acasă. Îmi lipsesc tradițiile, aici nu există așa ceva. Îmi lipsește mersul cu colinda. Să auzi lumea cântând, să îți bată la ușă și să te colinde, apoi luminile de pe stradă, să bei un vin cald la o terasă...
-Veți reveni definitiv acasă?
-Poate la pensie. Acum nu. Mai vin în vacanțe doar.
-Un mesaj de Ziua României?
-Multă sănătate în primul rând! Sper ca românii plecați în străinătate să nu uite de România, este o țară foarte frumoasă, cu tradițiile ei. România nu este o țară uitată, este patria în care ne-am născut. Tradițiile și familia sunt acasă. Noi tot acolo ne vom întoarce!
