A crescut în două sate din Botoșani, a terminat Jurnalismul la Iași, iar acum explorează viața de pe ulițele românești, deși de aproape trei ani locuiește în Scoția.
Andreea Anton a plecat la finalul lui 2019 în Scoția, împreună cu iubitul ei. S-au mutat departe de casă și așa au cunoscut libertatea, dar și importanța liniștii. Și cu toate astea, dorul este cel care s-a schimbat cel mai mult pentru ei.
Dacă la început era unul fizic, dureros și greu, „mă lovea un dor crunt, ca un ger din cauza căruia te doare carnea”, acum „dorul arată cumva altfel, e mai blând cu mine, nu mă mai devorează ca înainte, asta și pentru că am învățat să exist și în afara culcușului de acasă, dar și pentru că dorul e și bun uneori, pentru că îți reamintește că iubești ceva”.
Și când îi este dor de casă scrie povești din satele românești. Andreea Anton a crescut în două sate din Botoșani, a terminat Jurnalismul la Iași, iar acum explorează viața de pe ulițele românești. Cum arată ele pentru ea?
Și cât de diferită este viața de la satul românesc de cea din capitala Scoției, aflăm într-un interviu acordat publicației Life.ro:
-Cine este Andreea Anton, povestește-ne puțin despre tine…
-Îmi place să cred și tot zic că sunt o fată simplă de la țară. Sunt un om destul de simplu, care încearcă să se prindă cine e și ce are de făcut pe aici, cam ca toată lumea. Am crescut în două sate din Botoșani, am studiat Jurnalismul la Iași, apoi am lucrat doi ani în presă. Acum locuiesc în capitala Scoției, care îmi e dragă până la fascinație și lucrez în marketing. În timpul liber scriu și editez pentru „De la sat”.
-Când am vorbit prima dată erai de sărbători în țară, unde ești acum?
-M-am întors în Edinburgh pe 2 ianuarie, după două săptămâni petrecute în România. A fost primul Crăciun petrecut în țară de când ne-am mutat, dar acum ne-am întors la viața de adulți.
-Când ai plecat în Edinburgh, Scoția? Și ce faci acolo?
-Am ajuns în Edinburgh, pe 2 octombrie 2019, împreună cu iubitul meu, Gabi. De atunci au trecut peste doi ani în care am făcut de toate: am lucrat la o cafenea, am fost supraveghetoare la un hotel, am așezat marfă pe raft la un supermarket, am fost șomeră. De zece luni lucrez pe partea de marketing la o editură educațională și încerc să mă prind care-i granița dintre domeniul acesta și ce-am studiat eu. Altfel, viața mea aici este ca a oricărui adult. Lucrez de luni până vineri, iar în weekend încerc să-mi acord timp pentru ce-mi place, să scriu pentru „De la sat” sau mă văd cu prietenii.
(...)
-Ai copilărit în satele Pădureni și Șendriceni, din județul Botoșani. Cum arăta viața ta acolo?
-Viața mea era ca a oricărui copil obișnuit, născut cu puțin înainte de anii 2000. La bunici, la Pădureni, mă certam cu verișorii mei legat de cine aduce vaca de la păscut și pășteam găinile pe deal – o activitate pe care o uram pe deplin. Mă jucam mult cu copiii de pe stradă și nu veneam acasă până nu mă striga mamaia sau mă pișcau țânțarii prea tare. În același timp participam la treaba din gospodărie, de la prășit, până la adus fânul. Scosul cartofilor era coșmarul fiecărei toamne și abia așteptam să se termine, deși în general îmi plăceau adunările de familie și la scosul cartofilor se aduna multă lume.
În Șendriceni, la mine acasă, am stat mai mult cu băieții. Eram doar trei fete pe stradă, dar nu ne vedeam pe cât de des am fi dorit, iar cum mie îmi plăcea să stau ziua întreagă afară, petreceam mult timp cu băieții. Mi-a prins bine căci așa am învățat să joc fotbal. Mama era mai mereu la muncă, tata era fie plecat din țară, fie tot la muncă, așa că-mi reveneau și treburi administrative, pe care le lăsam oricum pe finalul zilei și le făceam când trebuiau să ajungă părinții acasă.
-Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria ta la sat?
-Cred că toate amintirile din copilăria mea la sat sunt demne de ținut aproape și nu vreau să le pun în categorii. Sigur, am niște imagini care revin în mintea mea mai des decât altele dacă vrei. De exemplu, îmi amintesc duminicile în care bunicii mei se întorceau de la târg cu căruța și eu îi așteptam la strada principală să mă ia la ei. Asta se întâmpla de regulă în vacanțele de vară, dar imaginea aia îmi e ireal de clară. Văd aburi de căldură ridicându-se din asfalt și pe ei doi, două puncte colorate așezate la umbra unui cal, într-o căruță care se mișcă domol. Mi-ar plăcea să am talent să pictez imaginea asta din capul meu.
(Foto: life.ro)
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
