A primit numele Iacob, în cinstea lui Ioan Iacob Hozevitul, sfântul botoșănean pe care l-a iubit și slujit întreaga viață.
Părintele Protoschimonah Iacob Bîrsanu a trecut la cele veșnice. Anunțul a fost făcut de Arhim. Melchisedec Velnic, stareț al Mănăstirii Putna și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.
Arhim. Melchisedec Velnic a explicat pe larg parcursul duhovnicesc și dragostea avută de Părintele Iacob Bîrsanu față de Dumnezeu, pe care îl descrie drept „stâlp al Bisericii noastre dreptmăritoare”:
„Părintele Iacob s-a născut pe 18 septembrie 1951, în comuna Mălini, jud. Suceava, din părinții Nechita și Paraschiva, care i-au dat la botez numele de Vasile. Urmând un vis mai vechi al său, s-a închinoviat la Mănăstirea Sihăstria în 24 martie 1983, fiind tuns în monahism doi ani mai târziu, la Mănăstirea Putna, de către Preasfințitul Gherasim Putneanul. La tunderea în schima mică a primit numele de Visarion.
Pentru râvna și maturitatea sa, a fost hirotonit întru ierodiacon pe data de 2 martie 1986 de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, în Catedrala Mitropolitană din Iași, iar în ziua următoare a fost hirotonit întru ieromonah și hirotesit duhovnic de către Înaltpreasfințitul Pimen, pe seama Mănăstirii Putna.
Timp de un an de zile, începând cu 1 noiembrie 1987, a slujit la Mănăstirea Moldovița ca preot și duhovnic. Aici l-am cunoscut, într-o vacanță de vară în timpul studiilor la Seminarul teologic. Jertfelnic și râvnitor, venise cu tractorul la mănăstire, pentru că alt mijloc de transport nu era disponibil, și a început imediat să spovedească maicile.
În 1989, când am intrat în monahism la Mănăstirea Putna, l-am regăsit aici și pe părintele Visarion. Pentru că știam că este un părinte blând și râvnitor, l-am ales ca naș de călugărie.
La plecarea sa din țară, lucrurile din chilia sfinției sale au rămas la mine. Printre ele am găsit multe texte notate cu scrisul său frumos din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți. Plin de râvnă, când afla că un creștin din zonă înclină să plece din Biserica Ortodoxă, îl căuta, vorbea cu el și folosea aceste extrase.
Și-a dorit mult să viețuiască în Țara Sfântă. De aceea, în ianuarie 1990, a plecat în Sfântul Munte Athos, iar de acolo s-a îndreptat spre Ierusalim.
O scurtă perioadă a poposit la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, apoi a viețuit la Mănăstirea Hozeva, unde a ucenicit la Părintele Ioanichie Pârâială, cel care a fost ucenicul Sfântului Ioan Iacob. A fost un îndrăgostit de acest sfânt, de ale cărui moaște s-a îngrijit.
La Ierusalim a rămas mai mult timp, dar s-a îmbolnăvit și a revenit în țară.
În România, a sprijinit popularizarea vieții și scrierilor Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. La Mănăstirea Pojorâta a construit o nouă biserică, cu hramul Sfântul Ioan Iacob.
A plecat iarăși la Ierusalim și a ajutat mult la ridicarea Așezământului românesc de la Ierihon.
Părintele a dorit viața pustnicească, de retragere. De aceea, întors în România, în 2007, a primit schima mare și numele Iacob, în cinstea Sfântului pe care l-a iubit și slujit întreaga viață.
Aici, între 2012 și 2015, a ctitorit și a ridicat Schitul „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul și Sfânta Ana”, unde va fi înmormântat.
În data de 30 iulie 2022, a fost hirotesit protosinghel, iar în 8 septembrie 2022, Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, ca semn al recunoașterii trudei sale în ogorul Domnului, i-a conferit cea mai înaltă distincție a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Crucea Bucovinei.
A fost un OM. Serios și atent, responsabil și jertfelnic până la epuizare, Părintele Iacob nu a știut alt drum decât acela al urmării lui Hristos. Spunea de foarte multe ori că „Biserica are nevoie de oameni de jertfă”. Și viața i-a devenit jertfă! Mai spunea că monahul ar trebui să aibă scris, cu litere mari, în chilia sa cuvintele lui Hristos: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29). Nevoința lui aceasta a fost: să-și coboare cugetul sub toți. Simplu, dar înțelept, a știut să se facă, asemenea Sfântului Apostol Pavel, „tuturor toate” (1 Cor 9, 22).
A căutat, prin tot ceea ce a făcut, să-i urmeze Sfântului Ioan Iacob, nu doar prin nevoința pe care a făcut-o la Hozeva, la căpătâiul acestuia, dar și prin felul lui de a fi. Răbdarea și jertfelnicia sa, greu de egalat astăzi, l-au învrednicit de mare har înaintea lui Dumnezeu. A avut mereu, pentru fiecare om care se apropia de el pentru un sfat sau mângâiere, un cuvânt simplu și hotărât, purtând mireasma Duhului Sfânt. Cei care, aflându-se la răscruce de drumuri sau în impas, s-au apropiat de Părintele Iacob, au plecat întăriți, având convingerea că Dumnezeu le-a vorbit prin Părintele.
Un ctitor de biserici, un model pentru monahi și un mângâietor și povățuitor smerit al tuturor: iată în câteva cuvinte chipul acestei făclii ce va lumina de acum înainte ascuns, dar cu aceeași putere, în inimile noastre. Dumnezeu sfințește pe cei ce iubesc podoaba Casei Lui și noi știm că recunoștința noastră va fi privită de Părintele luminilor cu bunăvoință, sfințind și smerita noastră rugă: Doamne, primește pe cel ce vine acum la Tine, că mult Te-a iubit!”
