A fost mentor pentru mii de elevi, poet în vâltoarea timpurilor, critic incomod uneori. A lăsat în urmă o operă încă necunoscută la reala dimensiune.
Dumitru Ţiganiuc s-a născut la 24 martie 1941 în localitatea Ripiceni, județul Botoşani. Pe 6 august 2017, la vârsta de 76 de ani, pleca la cele veșnice, lăsând în urmă o operă colosală, ucenici demni de marea Poezie, dar și dascăli pe care i-a format în decenii de profesorat.
A urmat cursurile Liceului Teoretic din Truşeşti şi a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, în 1965, fiind coleg, printre alţii, cu poeţii Cezar Ivănescu şi Cristian Simionescu. După absolvirea facultăţii a fost repartizat la Liceul Teoretic din Darabani, în 1966. Până în 1968 devine instructor la Centrul Regional al Creaţiei Populare din Suceava.
Între 1969 şi 1974 este profesor la Săveni şi între 1974-1982, profesor la Liceul „Electrocontact” din Botoşani. Din 1982 se transferă la Liceul „A. T. Laurian” din Botoşani, unde se titularizează în 1999 la catedra de Limba şi Literatura Română.
A condus mai multe cenacluri, printre care din 1986 şi Cenaclul „Mihai Eminescu” din Botoşani al Uniunii Scriitorilor din România.
A colaborat la revistele: Luceafărul, România literară, Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Contemporanul, Tribuna, Amfitrion, Pagini bucovinene, Caiete Botoşănene, Hyperion, din colegiul căruia a și făcut parte.
Prezent în multe antologii din ţară încă din 1969. A debutat editorial în 1976 la Editura Junimea din Iaşi cu cartea ”Prin departe şi aproape”. A mai publicat cărţile de poezie: ”Pasărea de iarbă”, 1979; ”Aceeaşi lumină”, 1980; ”Ecranul de iarbă”, 1986; ”Zidul de lacrimă”, 2001; ”File din duminica orbului”, 2011; ”Peste nopţile noastre, fulgere aşteptate”, 2012.
În 2009, i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al municipiului Botoșani.
A fost un om al Cuvântului scris și rostit, un profesor care și-a respectat misiunea și un poet care a trăit în afara timpului măsurat. Dumitru Ţiganiuc este poetul care a scris despre copiii cu "cheile la gât".
Dincolo de cuvântul palpabil, sonor, deseori zăngănitor, există o poezie a timpului care se scurge în tăcere, o poezie care se sustrage paradisului terestru pentru a evada (invada?) în intimitatea cuvântului, a trăirii interioare, unde trecerea nu are altă graniţă decât cea a propriului suflet. Dumitru Ţiganiuc a trăit pentru acest mister încuvântat. Fie că l-a slujit la catedră, fie că l-a şlefuit poetic.
Dumitru Țiganiuc – ”Succesiuni”
Parcă pietrele au nechezat,
caii se rostogolesc ca pietrele,
umbra se-ntinde ca un izvor furios
şi izvoru-i umbră în adânc.
Omul parcă se trezeşte pasăre,
la amiază-mpuşc-o raţă.
mâinile i-s roşii ca de vulpe,
pune o capcană-n fân spre seară
şi se face om a doua oară,
râu e lângă gleznele femeii
şi devine rădăcină-apoi, spre zi
creşte lângă sâni ş-apoi tot pasăre
peste crângul lumii se trezi,
şi iar lespezile ce nechează,
umbrele care se sparg de buze,
cade ca o piatră o amiază,
le loveşte-n umeri pe lehuze,
totul e de nerecunoscut şi-mi pare
că nu pot vedea decât închipuindu-mi,
când îmi pipăi obrazul, m-aud
ca un bucium fericind o naştere
şi mă-ntind să prind speranţa toată
şi s-o strâng la piept ca pe-un harbuz răscopt,
ah, ce bine-i să mănânci lumină
pe pământul negru, dezmorţit la opt.
