Deşi astăzi pare un lucru neînsemnat, înainte de 1989 scrisul te putea duce direct în închisoare. Pentru că a consemna întâmplări care incriminau regimul însemna condamnare sigură.
1988. PCR. Partidul Comunist Român, în traducere liberă: Pile, Cunoştinţe, Relaţii.
Românii, şi botoşănenii nu făceau excepţie, stăteau la cozi imense, noapte şi zi. Rafturile magazinelor erau goale, însă nu puţini erau cei care îşi dezvoltaseră adevărate reţele (PCR-ul PileCunoştinţeRelaţii) pentru a face rost de hrană. Hrana, mai ales pentru cei de la oraş, însemna să mai pui o brumă de mâncare alături de ce îţi dădea voie statul să cumperi: raţiile erau de jumătate de pâine pe zi, un litru de ulei şi un kilogram de zahăr pe lună de persoană. Carnea, şi ea raţionalizată, nu prea exista. Se stătea la cozi uriaşe pentru butelii, pentru a cumpăra ouă, lapte, iar portocale sau banane se găseau ici şi colo, doar în perioada Crăciunului.
Puţinii străini care intrau în România povesteau cutremuraţi de cele văzute: magazine goale sau cu conserve expirate din 1985. În măcelării se băgau copitele de porc (singurele care nu erau trimise la export). Românii le consumau, sub atenta îndrumare a specialiştilor regimului, care inventaseră programul de alimentaţie ştiinţifică.
Anul 1988 mai înseamnă, în amintirea celor care l-au trăit, frig şi întuneric. Un material realizat de BBC în acel an relatează cum, chiar în aceste condiţii viețuind, românii nu și-au pierdut umorul: oamenii se laudă cu cea mai bună zăpadă din lume - care nu se topeşte pe calorifer.
„România se închide şi se izolează de restul lumii, este dependentă economic. Până şi Rusia atrage atenţia României, iar Ceauşescu, supărat pe Gorbaciov, se refugiază în naţionalism“, prezintă belgienii.
O istorie pe care românii au ”consemnat-o” pe cale orală, sub formă de bancuri. Bancurile din vremea comunismului au fost vreme îndelungată singurele care spărgeau zidurile impuse de cenzură şi reuşeau să circule prin toate formele, multe subversive. Românii făceau hay de necaz despre lucruri extrem de dureroase: lipsa hranei, frigul, întunericul, educaţia politică... Însă este clar: bancul a fost o formă de rezistenţă politică în faţa dictaturii.
Să nu uităm nici practica agricolă. Clopoţelul din 15 septembrie îi găsea pe elevi muncind pe câmpurile patriei. La porumb, cartofi, sfeclă, struguri. Căraţi în remorci sau cu autobuzele, chiar cazaţi în ferme şi întreprinderi pentru a fi mai eficienţi. Indiferent de vreme, planurile trebuiau îndeplinite. Aşa se întâmpla să se lucreze pe câmp la temperaturi extrem de scăzute, dacă porumbul nu se termina de strâns. Nimeni nu primea un ban pentru asta. Munca voluntară era răsplătită doar cu mândria că slujeşti patria. Ordinele veneau de la partid şi nu se discutau.
Prof. Octavia Buhociu, din Botoșani, a făcut ceea ce puţini români au îndrăznit în acea perioadă. A scris. Deşi astăzi pare un lucru neînsemnat, înainte de 1989 scrisul te putea duce direct în închisoare. Pentru că a consemna întâmplări care incriminează regimul însemna condamnare sigură.
La Botoşani, ca peste tot în România, oamenii sufereau de foame, de frig. Era întuneric. Şi frică. Un medicament care nu se mai importa îi condamna la moarte pe cei care nu aveau cum supravieţui altfel. Elevii şi profesorii culegeau recolta de pe câmp chiar dacă în țară erau minus 21 de grade.
Dar se mergea la concert la Filarmonică. În frigul sinistru al sălii, aceeaşi sală în care şi astăzi orchestra îşi duce veacul. Spectacolele de teatru erau adevărate sărbători. Artiştii îngheţau pe scenă, spectatorii în sală. Dar nimeni nu pleca acasă.
Se spuneau bancuri. Celebrele bancuri care circulau ameţitor de la unii la alţii.
Vă prezentăm astăzi, după 30 de ani de la căderea comunismului, însemnările unei profesoare care a avut inspiraţia de a scrie şi de a păstra însemnările acelor ani.
Miercuri, 5 octombrie 1988: Bunicu’ s-a împiedicat de un covor, a căzut pe parchet, s-a lovit destul de tare, greu l-am pus, cu Olga, în pat. Acuza dureri la gât, dar lucid, coerent, logic, cum să-l înmormântăm, “Aguriţa să rămână la Olimpia, ce să mai facă aici?!” Problema esenţială este lipsa Nakom-ului (de câteva luni nu se mai importă medicamentul şi înlocuitorul, găsit de tata la un coleg suferind de aceeaşi boală) nu are exact acelaşi efect asupra parkinsonului bunicului…
Duminică seara: ”Profesor de admitere”, premieră absolută a unei comedii scrise de concetăţeana noastră, Mariana Brăescu (Dănilă). Va prinde bine liceenilor, probabil.
Câteva bancuri:
1.Cele trei doamne, Raisa G., Nancy R. si Elena C. discută. (nota red.: Raisa Gorbaciov, Nancy Reagan și Elena Ceaușescu)
N.R.: mie, soţul meu mi-a făcut cadou un Ford cu patru uşi, instalaţie electronică…
R. G.: mie un Picasso…
E. C.: tot cu patru uşi?
Celelalte două o privesc mirate. Seara, Elena discuta cu soţul: ia, uite ce-am auzit…
Nicolae C. (nota red.: Nicolae Ceaușescu): Tare curioşi mai sunt Gorbaciovii ăştia… pe mine, Mihail m-a invitat la Lacul lebedelor şi eu i-am spus că n-am slipul la mine.
2. Doi ţărani, Janos si Arpad, cosesc iarba la o margine de drum. Trece un alt ţăran:
- Care-i drumul spre gară?
Ei nu răspund. Mai târziu, Arpad îl întreabă pe Jonas de ce nu i-a răspuns omului.
-De 2000 de ani este aici şi tot n-a învăţat care-i drumul.
3.Dumnezeu i-a convocat pe soţii doamnelor de la bancul întâi şi i-a ameninţat că, dacă nu se liniştesc, nu opresc războaiele, sărăcia, în 2000 lumea va dispărea.
Ronald Reagan se întoarce la senat.
Domnilor, am două veşti, una bună: împotriva tuturor părerilor: Dumnezeu există. Şi una rea: în 2000, dacă…
Mihail Gorbaciov la sovietul suprem: am două veşti, una bună: împotriva tuturor teoriilor ştiinţifice: Dumnezeu există. Şi una rea: în 2000, dacă nu...
Nicolae Ceauşescu la Marea Adunare Naţională: Dumnezeu, împotriva tuturor părerilor, mă cunoaşte. Şi în 2000 vom scăpa şi de America şi de URSS.
Sâmbătă, 8 octombrie 1988: aseară, la concert (nota red.: Filarmonică), Daniela Vlădescu (cam palidă, fără vlagă) şi Pompei Hărăşteanu (bine) şi Nicolae Ursu al nostru ca dirijor al orchestrei.
Marţi, 18 octombrie 1988: La Bucureşti, examen de traducător, cumpărături pentru prieteni şi pentru mine plus două spectacole: ”Drumul singurătăţii”, de A. Schnitzler (austriac), cu Florin Piersic junior, Lamia Beligan, Simona Bondoc, Constantin Dinulescu, Damian Crîşmaru şi ”Torquato Tasso”, de Goethe, cu Claudiu Bleonț, Silvia Popovici, Adela Mărculescu (bine şi frumoasă)… Bune spectacole!
Joi, 27 octombrie 1988, la Întorsura Buzăului s-au înregistrat -21 grade. După radio. Ieri am fost cu elevii şcolii la FNC (Fabrica de nutreţuri combinate? de pe lângă fosta Melana…): fără mănuşi nu s-ar fi putut sorta şi încărca porumbul…
Marţi, 1 noiembrie 1988: de azi program de trei ore la TV, s-a dat o piesă de teatru, ”Camera de gardă”, cu Emil Hossu, Eugenia Maci, Ion Caramitru, Maria Ploae…
Duminică, 13 noiembrie 1988: soare, frumos, dar frig. Uscat. Şeful ar fi fost operat de cancer, la Moscova, de atunci poartă sondă, are diabet, i s-au observat vizibile manifestări de paranoia (Radio France Internationale în limba română).
Luni, 21 noiembrie 1988: ninge destul de bine. Vinerea trecută am îngheţat ca s-o ascult pe Silvia Totan cântând la pian. Spectatori puţini. Joia trecută, ”Nabucco” de Verdi într-o combinaţie Bucureşti-Cluj-Iaşi. Pentru noi a fost bine.
Duminică, 27 noiembrie 1988: ”Moldovski ţigan” din R.S.S. Moldoveneasca plus Olga Ciolacu. 60 lei biletul, frig în sala Casei de cultură a sindicatelor, muzică bună (vreo două cântece din filmul ”Şatra”) ce ne-a mai încălzit pe lângă paltoane. Bunicul i-a zis mamei: Ajutaţi-mă să mor!
DESCARCĂ APLICATIA BOTOSĂNEANUL PENTRU MOBIL:
