Îi vedem pe stradă gesticulând, uneori cu patimă, alteori amuzându-se sau unduind cu dragoste mâna către inimă, în semn de iubire pentru aproapele. Le simțim câteodată disperarea în privire, atunci când nu sunt înțeleși sau se simt amenințați.
Sunt semenii noștri surzi. Sau cu deficiențe de auz. Cei mai mulți s-au născut așa, uneori din părinți surzi, alteori din mamă și tată auzitori. Au crescut într-o lume a tăcerii, dar în care au dezvoltat abilități excepționale la care noi, ceilalți, nu am ajuns niciodată.
Chiar dacă îi vedem zilnic trecând pe lângă noi, știm foarte puține despre ei. De pildă, faptul că pentru ei comunicarea este foarte diferită, pornind de la limbajul mimico-gestual.
”Dacă în limbajul vorbit emițătorul este gura (vocea), și receptorul este urechea, în limbajul mimico-gestual emițătorul îl reprezintă mâinile, expresia facială, mimica, corpul, așadar receptorul stă în ochi”, ne spune Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani.
Mai exact, vorbim despre alți centri ai creierului, care trebuie să decodifice un mesaj. În limbajul mimico-gestual, emițătorul transmite fotografii, imagini către cel care trebuie să primească mesajul. Iar el, la rândul lui, trebuie să decodifice acele mesaje și să le dea un sens.
”Ei se exprimă altfel atunci când scriu. De pildă, ei pun o altă ordine a cuvintelor în propoziție. Pentru că ei nu pornesc de la cuvânt, ci de la imagine. La începutul vieții, când spun MAMA, ei tot de la un gest pornesc inițial. Ca mai târziu să înțeleagă și în limbajul semnelor, pe litere, M-A-M-A, un cuvânt care însemnă același lucru cu gestul inițial. Deci el merge dinspre gest către litere, către înșiruirea de sunete M-A-M-A, care înseamnă un cuvânt, care în limbajul vorbit înseamnă MAMA”,
Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani.
De aceea, poate, nu ne gândim că acești oameni de lângă noi, care trăiesc la scara vecină sau pe care îi întâlnim la piață, au altă limbă maternă decât noi.
O limbă de sine stătătoare, denumită oficial Limba Semnelor Române (LSR), care face de altfel obiectul unei legi promulgate în anul 2020 de către președintele Klaus Iohannis. Mai exact, Legea 27 din 2020 ”recunoaşte limba semnelor române, denumită în continuare LSR, limba maternă specifică persoanelor surde şi/sau hipoacuzice”.
Daniel Hliban precizează că, în vremurile noastre, numeroși părinți aleg chiar imediat după nașterea unui copil cu deficiențe de auz metode moderne pentru a remedia situația. Este vorba despre implantul cohlear.
”Medicina s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Este un lucru minunat faptul că inclusiv de la naștere se poate depista dacă un copil este cu deficiențe de auz. Se fac teste imediat după naștere. Iar dacă părinții vor să intre mai în profunzime în problema aceasta, de la o vârstă foarte fragedă există posibilitatea acelui implant cohlear, ceea ce altădată nu era posibil. Statul român oferă posibilitatea, prin Casa de Asigurări, să deconteze acest implant cohlear care este foarte bine de făcut la o vârstă optimă”,
Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani.
Însă și aici este necesar un anume discernământ, când vine în discuție vârsta.
”Mama unui tânăr de 29 de ani, de pildă, era foarte fericită că al ei copil a primit acceptul autorităților din Germania pentru a face acest implant cohlear. Eu nu înțeleg de ce autoritățile din Germania au acceptat un astfel de demers, în condițiile în care este deja bine cunoscut faptul că la nivelul creierului există anumite etape de dezvoltare pentru fiecare funcție pe care o are și o îmbunătățește și o dezvoltă organismul, inclusiv auzul.
Este vorba despre un simț de maturizare, de educare a acestui simț. Avem cazuri în țară – în momentul în care a apărut acest program mulți au vrut să beneficieze. Prin acest implant cohlear, care este o operație la nivelul creierului, se poate reface conexiunea cu acel nerv responsabil de auz. Se redă auzul, dar în cazul unui tânăr la 30 de ani creierul lui va percepe sunetele, va auzi, dar nu le va distinge”,
Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani.
Unde apar problemele atunci când vorbim despre implantul cohlear?
”Avem cazuri care au făcut acest implant și ne-au dat cel mai bun exemplu posibil: a auzi la 30 de ani cu ajutorul implantului e ca și cum i-ai da unei persoane un pahar în care pui lapte, vin, borș, iaurt, foarte multe gusturi diferite. Amestecat și dat să spună ce simte, ce bea. Sunt vagi impresii, parcă ar fi oțet, parcă simt ceva iaurt… Dar de fapt este un amalgam de sunete. Creierul nu poate distinge că acolo este un claxon, acolo este un televizor, asta este vocea mamei… Toate vor veni ca un aflux spre creier, care de fapt nu știe să le separe. Noi ne-am educat creierul, am dezvoltat abilitatea de a distinge sunetele, ca intensitate, volum priorități… Nu e pregătit creierul și nici nu se prea poate pregăti pentru că el a depășit acea etapă optimă de educare a auzului”,
Daniel Hliban
Foarte puțini oameni au răbdarea de a înțelege comunitatea surzilor de partea cealaltă a barierei.
Sunt diferiți de noi, au mentalități diferite, care se nasc dintr-un istoric al comunității surzilor.
Însă ei se simt împliniți, se simt normali în situația lor de a nu putea comunica cu ceilalți.
”Consideră că ei vorbesc o limbă și ceilalți o altă limbă. Singura problemă este că noi trebuie să ne înțelegem, să găsim o punte de legătură pentru a comunica. Ei așa văd lucrurile, nu se văd ca persoane cu handicap. Poate că handicapul lor este chiar faptul că noi nu știm să relaționăm cu ei. Poate e la noi problema”,
Daniel Hliban
Chiar dacă vorbim despre un limbaj al semnelor, nu putem vorbi și despre un limbaj universal, ci despre un fond comun… până la un punct.
”Un fond comun ar fi cel american, pentru că e cumva mai popular, apare mai mult în filme. Cred că ei au și prima universitate, unde sunt doar studenți surzi, probabil și o parte dintre profesori. Cumva ei dau tonul, mulți surzi copiază de acolo. Însă, chiar dacă există mai multe forme de limbaj, ei tot găsesc un limbaj comun, ezoteric. Eu văd și la surzii căsătoriți, se înțeleg din priviri, din mimica feței… Ei duc comunicarea nonverbală la un nivel foarte înalt pe care noi nu îl înțelegem”,
Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani
Daniel Hliban nu aparține comunității de surzi din Botoșani, nici nu are rude care să se confrunte cu o deficiență de auz. Însă este parte a acestei povești pe care mulți dintre noi doar o intuiesc, fără să o și înțeleagă.
”Până să mă angajez aici nu știam nimic despre surzi, și sunt asistent social de aproape 30 de ani”, ne spune Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani.
Se spune că munca de translator este una foarte grea, și fizic și la nivelul psihic. Implică tot corpul, care trebuie să se coreleze rapid cu creierul. Pe lângă aceasta, apar mereu cuvinte care nu au corespondent în limbajul semnelor.
”Problema cea mai mare la limbajul mimico-gestual este că el nu acoperă întregul DEX… Apoi, ei pun cuvintele în altă ordine, renunță la cuvintele de legătură. Se pierd foarte multe nuanțe. Cam 15% din DEX se regăsește în limbajul mimico-gestual românesc. Eu traduc în instanță, traduc în fața unui medic care poate operează pe creier, trebuie să mă raportez la acești 15%, să mă reduc la minimum, dar să mă asigur în același timp că el înțelege mesajul medicului, al judecătorului, al avocatului, al polițistului. Pare că noi ne maimuțărim, dar noi efectiv apelăm la orice fel de semn.
Am tradus pentru un tânăr violator care nu fusese niciodată la școală, nu avea nicio educație, dar legea impunea prezența unui interpret. Iar eu acolo, în instanță, încercam să inițiez o comunicare cu acel om, dar el nu știa absolut nimic. Singurul cu care comunica era mama, într-un limbaj primitiv, doar al lor. Ne ducem cât de jos putem noi. Uneori, în instanță apelăm și la un așa-numit interpret tampon. Președintele nostru, de la Asociație, care de la 3 ani nu mai aude, a fost mereu în comunitatea surzilor. Și atunci eu preiau informația de la judecător, o procesez la nivelul meu, mă duc la un palier mai jos către interpretul tampon, care la rândul lui se duce și mai jos, la nivelul înțelegerii, la nivelul persoanei care nu are deloc școală, dar care trebuie să primească mesajul și să dea un răspuns avizat. Sunt situații foarte speciale cu care ne confruntăm, în condițiile în care autorizat sunt doar eu la nivelul județului Botoșani. Nu mai vorbim despre împrumuturi bancare, vânzări de proprietăți…”,
Daniel Hliban, directorul Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Botoșani
