Poet, teolog, profesor universitar, eseist de factură creștin-ortodoxă, important promotor cultural și editor, Theodor Damian s-a născut în urmă cu 71 de ani, la Botoșani.
Este absolvent al Institutului Teologic București cu un Master și un Doctorat în Teologie (Fordham University, New York, 1993; și Universitatea București, 1999). În anul 1988 s-a stabilit în Statele Unite, unde a fondat Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă cu parohia ortodoxă română „Sf. Ap. Petru și Pavel”, Astoria, New York și Cenaclul literar „Mihai Eminescu” din New York, toate în 1993. Din 1996 publică o revistă bilingvă, română/engleză: „Lumină lină”, Revistă de spiritualitate și cultură românească.
Părintele prof. Theodor Damian, distins preot și cărturar, viețuiește de trei decenii în New York, având o bogată activitate de păstrare și promovare a culturii și identității românești. Nu a uitat niciodată locurile natale, unde revine de câte ori are prilejul, fiind o prezență constantă și în paginile revistelor literare, în special cea din Botoșani – Hyperion.
La împlinirea a 173 de ani de la naşterea geniului poeziei românești, am adresat o provocare botoșănenilor stabiliți departe de România. Eminescu de departe, Eminescu de aproape este tema pe care publicația Botoșăneanul a propus-o, iar părintele Theodor Damian a răspuns într-un mod inedit, mai exact prin-un eseu care readuce în atenție rolul poetului național și relevanța acestuia în educație.
Prin pregătirea sa enciclopedică dublată de o rară clarviziune şi inspiraţie, toate acestea înrădăcinate solid în dragostea sa jertfelnică pentru neam şi ţară, Mihai Eminescu a lăsat urme adânci pe oriunde a trecut, felul lui de a fi, modul articulat de a vorbi, cunoştinţele şi fermitatea în acţiune însă stârnind pe cât de multă admiraţie din partea unora, pe atât de multă invidie din partea altora.
Calităţile lui de excepţie l-au făcut pe George Călinescu să scrie explicit faptul că Eminescu a reprezentat „cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale din epocă”
Nu este deci de mirare că începând cu 1 iulie 1875, Titu Maiorescu, ministru al instrucţiunii publice, îl numeşte pe Eminescu în postul de revizor şcolar – inspector am zice azi – pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, funcţie în care va sta un pic mai puţin de un an de zile.
Titu Maiorescu îşi justifică alegerea notând că Eminescu „era omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind” şi că avea nevoie de el în postul de revizor „pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra noilor metode de învăţământ”.
Ţinând cont de pregătirea multi-disciplinară a poetului naţional, şi mă refer aici doar la domeniile menţionate de Dimitrie Vatamaniuc în aparatul critic la secţiunea „Filosofie” a volumului Fragmentarium, adică epistemologie, gnoseologie, psihologie, logică şi metodologie, este uşor de înţeles nivelul la care se situa tânărul revizor şcolar, nivel pe care-l va cere învăţătorilor şi profesorilor pe care-i inspecta.
În această activitate a sa, făcută cu zel apostolic, el dovedeşte o conştiinţă de excepţie, un profund cult al muncii şi al valorii dar şi pentru disciplină, pregătire profesională, inspiraţie, viziune, consecvenţă şi principialitate, pasiune, preocupare intensă pentru calitatea învăţământului pe toate planurile, dorinţa de grabnică îndreptare a problemelor întâlnite.
Acest lucru se vede şi din simplul fapt că în mai puţin de un an cât a funcţionat ca revizor, Eminescu a întocmit peste 400 de rapoarte, adrese, sesizări, ordine către cadrele didactice, recomandări cu privire la competențe, manuale, metode, aplicări practice, situaţia materială a elevilor, starea fizică a şcolilor, toate acestea trimise fie la minister, fie administratorilor locali şi învăţătorilor.
Aşa cum remarcă profesorul Mihai Aliman într-un text publicat în Tribuna Învăţământului, „analizele [lui Eminescu] sunt de o uimitoare profunzime, evidenţiind multe tare, [în sistemul educaţional] dintre care unele se regăsesc şi astăzi. Cine parcurge aceste documente trăieşte dureros de actual starea învăţământului românesc”.
În virtutea cunoștințelor sale în domeniile psihologiei şi pedagogiei, Eminescu este pe deplin conştient de importanţa capitală a copilăriei ca perioadă de curăţie a minţii şi inimii în educarea şi formarea viitoarei personalităţi în spiritul valorilor esenţiale ale unei vieţi reuşite, şi implicit, ale unei naţiuni pe calea adevăratului progres: binele, frumosul, adevărul, dragostea şi compasiunea, simţul răspunderii, cinstea ş.a., de aceea în notele şi articolele sale el face numeroase referinţe la acest aspect al educaţiei.
În acest sens, într-un articol din ziarul Timpul din 22 august 1880, Eminescu pune un deosebit accent pe educaţia care se face de bună voie şi din plăcere, din punctul de vedere al elevului, „sub impulsul naturii sale morale”, în contrast cu frica de pedeapsă sau motivarea pentru câştig. El face aici o importantă definire a trei concepte educaționale fundamentale: învăţătura, cultura şi creşterea. „Învăţătura”, scrie pedagogul Eminescu „consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei”.
O altă problemă legată de criza învăţământului în România, semnalată de Eminescu, o reprezintă practicarea plagiatului pentru a promova pe scara socială în orice fel de funcţii.
„În sfera instrucţiunii”, zice ziaristul şi criticul social şi politic Eminescu, „corelatul hoţilor materiali, hoţii intelectuali, plagiatorii, cumulează ei cele mai multe funcţii, trec ei cei mai învăţaţi oameni, sunt ei cei mai influenţi profesori”.
În acest context, în lipsa educaţiei temeinice necesare oricărei promovări, Eminescu deplânge impostura celor ce înaintează în funcțiile instituţiilor publice datorită abilităţii la „negustorie de vorbe”, mai ales în cazul „semistrăinilor”. El constată dureros că în România ştiinţa de carte „nu-ţi ajută la nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te-ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă tulbure”.
În rezumat, se poate spune că, citind rapoartele de revizor şcolar dar şi articolele de mai târziu din ziarul Timpul, principalele cauze ale decadenţei calităţii învăţământului în România ar fi atât de natură materială, precum sărăcia bazei didactico-materiale cu referire directă la salariile cadrelor didactice, mici sau neplătite la timp, dar şi a elevilor şi a familiilor lor, la condiţia fizică a şcolilor, adesea, unele şcoli fiind închise câte 5-6 luni pe timp de iarnă, ori la cazul când sălile de clasă sunt folosite în scop propriu de către unele persoane din administraţia locală, fapte relevante pentru frecvenţa slabă a elevilor la cursuri, cât şi de natură spirituală, morală, profesională, cu referire aici la cursurile de perfecţionare a cadrelor didactice – în major declin –, la dezinteres, minciună, incompetenţă, impostură, formalism din partea administrațiilor locale dar şi a multor cadre didactice.
Ca un fel de studiu de caz unde Eminescu ia apărarea profesorilor într-o discuţie despre cauzele degradări învăţământului, într-un articol pamflet publicat în Timpul la 24 iulie 1882, intitulat „Şcolile noastre sunt rele”, el răspunde la un text apărut în ziarul Românul unde se asuma că o cauză majoră a crizelor din domeniul educaţiei se datorează faptului că profesorii se mai angajează şi în alte munci decât învăţământul propriu-zis pentru a câştiga mai mulţi bani. Eminescu ia aici o poziţie extrem de fermă şi curajoasă în apărarea profesorilor prost plătiți comparând munca acestora de 18-20 ani de studii pentru a ocupa o catedră pe un salariu de mizerie, cu salariile uriaşe ale unor directori de bancă sau ale unor funcționari de minister cu studii de patru clase primare.
Adevărata cauză a derivei învăţământului de la noi, consideră revizorul, este nedreptatea sistematică la care sunt supuse cadrele didactice la nivel financiar, el văzând aici nu cauza imediată a problemei, ci cauza cauzei unde trebuia intervenit decisiv.
Iată-l pe Eminescu indignat:
„Dac-am întreba ce se cere pentru a fi director în Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a ocupat acest post, cu oarecare virtuozitate, mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare şi poate meritul de a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munci de-a fi pătruns misterele abecedarului şi ale celor patru operaţii ? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc. Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a şti atât de mult şi a munci atât de mult, şi celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a şti nimic?”
Eminescu se dovedeşte a fi un bun observator al fenomenului educaţional nu numai în ţară, dar şi în general, în Europa. El critică tipul de educaţie practicat în Occident bazat pe învăţarea mecanică pentru acumularea de cunoştinţe, de sorginte utilitaristă, în detrimentul educaţiei axate pe înţelegere şi gândire critică, fundamentul a ceea ce el numeşte „creştere”, deci dezvoltarea interioară, adică formarea caracterului şi disciplina minţii.
În 1880, la câţiva ani după ce şi-a încheiat activitatea de revizor şcolar, el, pedagogul cu pregătire multidisciplinară şi viziune realistă asupra problemei educaţiei, încă profund afectat de situaţia învăţământului din România, pe care o cunoscuse în mod direct şi concret, scrie în ziarul Timpul unde era redactor, despre importanţa primordială a alegerii cunoștințelor şi materiilor de studiu în toate ciclurile de școlarizare, inclusiv liceul, calitativ şi cantitativ vorbind, în vederea unei deveniri nu numai intelectuale dar şi morale adecvate atât a persoanei cât şi a naţiunii.
Iată o sugestivă metaforă folosită de el în acest context: „copacul, ca să nu crească strâmb, trebuie îndreptat de pe când e mlădios şi tânăr; mai târziu, când toate deviaţiunile de la calea dreaptă s-au învârtoşat în el, geaba-l mai suceşti. Se poate îngroşa, se poate întinde, numai drept nu va mai fi”.
Şi vorbind despre deficienţa sistemului educaţional apusean şi criticând aspectul utilitarist al acestuia şi apoi comparându-l cu cel de la noi, poetul, pedagogul, filosoful român constată cu amărăciune: „La noi nu există nici educaţie, nici utilitarism în învăţământ, ci o îngrămădire nesistematică de tot soiul de obiecte, o încărcare a programelor cu tot soiul de materii, din care nici una nu se învaţă cum se cade”. Recomandarea este implicită.
Aşadar, Eminescu cere de la învăţători şi profesori abnegaţie, adică dedicaţie totală vocaţiei şi profesiunii lor pe care o compară cu un anumit fel de apostolat.
El cere ca posturile didactice să fie obţinute prin concurs – el chiar a organizat astfel de concursuri – iar titularii lor să participe la conferinţele profesionale anuale, un fel de educaţie continuă cum am zice noi astăzi, conferinţe pe care, de asemenea el le-a organizat.
Aşa cum remarcă profesorul Samson I. Bota, Eminescu a considerat că întotdeauna învăţământul trebuie să fie întemeiat pe baze filosofice în ceea ce priveşte teoria cunoaşterii, că trebuie să aibă în vedere dezvoltarea gândirii logice şi critice respectând particularităţile de vârstă ale elevilor şi că accentul trebuie pus pe predarea în mod adecvat a limbii române: „Limba trebuie să fie clară, înţeleasă de către elevi, să se întemeieze pe graiul viu al poporului nostru”. Mai precis, educaţia trebuie să-i lege pe elevi de popor, „să-i înveţe să iubească limba patriei, pământul patriei, trecutul patriei”.
Încă şi mai precis, Eminescu voia ca „şcoala să fie şcoală, statul stat şi omul om.”
Aşa cum Acad. Mihai Cimpoi vorbeşte despre axiologia de azi aplicând „grila Eminescu”, astfel validând relevanţa gândirii poetului nostru naţional pentru timpul de azi, la fel, tot prin „grila Eminescu”, putem arunca o scurtă privire asupra sistemului de învăţământ din România, şi nu e loc aici de o analiză exhaustivă, dar măcar dintr-un anumit punct de vedere ce poate constitui un semnal pentru o dezvoltare ulterioară.
Aşa cum scrie profesorul Sorin Ivan în revista Tribuna Învăţământului, sistemul educaţional din România de azi este departe de ceea ce ar trebuie să fie; el se află într-un „punct minim” când este vorba de calitate, eficienţă şi competitivitate. Potrivit statisticilor curente aproape o jumătate dintre elevi nu înţeleg ceea ce citesc – fapt de o gravitate excepțională –, lucru concordant cu nivelul scăzut al cunoștințelor şi culturii generale în rândul unei mari părţi a acestora.
Elevii nu mai învaţă şi nu sunt ajutaţi să înveţe, ceea ce indică eşecul sistemului educaţional de azi, alături de alţi factori cum ar fi, de exemplu, abordările formale şi superficiale ale temelor de studiu, rutina didactică ce pune accent mai mult pe proces decât pe conţinut, subfinanţarea educaţiei – incluzând salariile mici ale cadrelor didactice – şi nu în ultimul rând, promovarea în şcoală şi în societate de false valori şi pseudo-modele, de unde şi confuzia valorică ce tulbură şi întunecă viaţa şi destinul tinerelor generaţii.
Într-un alt articol, acelaşi profesor, în aceeaşi revistă, subliniază în mod impecabil relevanţa viziunii lui Eminescu asupra învăţământului din România de azi. Aici autorul vorbeşte, ca odinioară Eminescu, despre rolul fundamental al bucuriei în asimilarea de cunoştinţe, bucuria nu ca un fel de act ocazional, ci ca o stare pe tot parcursul procesului de educaţie. Iar bucuria, asociată cu starea de bine depinde de contextul general educaţional, context ce include „condiţii bune de studiu, atmosferă propice învăţării, confort fizic şi psihic, siguranţă, disciplină, climat de încredere, respect reciproc, atenţie din partea profesorului pentru fiecare elev, calitate, corectitudine, obiectivitate, echitate, echilibru, armonie, empatie, colaborare şi altele asemenea”.
Sorin Ivan observă că în învăţământul de azi din România condiţiile menţionate, pentru care Eminescu a militat cu riscul pierderii postului – ceea ce s-a şi întâmplat – nu se găsesc la nivelul dorit întrucât şi azi se întâlnesc numeroase cazuri de acoperire didactică precară ( cu suplinitori, unii chiar necalificaţi pentru materiile respective de predare), şi azi, în mediile rurale există elevi care fac naveta pe jos la şcoală şi înapoi, uneori în condiţii de vreme rea, de unde şi abandonul şcolar, şi pe cale de consecinţă, ajungerea la un fel de analfabetism funcţional, şi azi există conţinuturi curriculare neatractive, o lipsă a conecţiei cu realitatea vieţii de zi cu zi, un volum prea mare de informaţii, teme supradimensionate ce anulează timpul liber al elevilor, precum şi aglomerarea de sarcini extra-instituţionale, module, cursuri şi exigenţe absurde, comportamente violente, lipsă a disciplinei şi respectului reciproc.
Toate aceste neajunsuri la nivel instituţional, administrativ şi didactic, precum şi altele ce ţin de spaţiul fizic educaţional, reprezintă o sugestivă comparaţie cu ceea ce semnala Eminescu în rapoartele sale din revizor şcolar şi de asemenea actualitatea criticilor şi recomandărilor sale.
Eminescu a înţeles că educaţia de calitate este în primul rând o cultivare a spiritului, că educaţia proastă este o trecere dintr-o stare de anchiloză în alta, că fără educaţie este ca şi cum ai vrea să fii un bun sportiv fără să faci antrenament.
Cum se ştie, prin fermitatea lui când era vorba de valorile fundamentale ale neamului nostru, prin lipsa de orice compromis, prin curajul onestităţii totale faţă de cauzele naţionale, Eminescu şi-a creat şi mulţi duşmani în timpul său şi mai târziu. De aceea scrie încă din 1932, în revista Rampa, strălucitul intelectual Horia Groza: „Eminescu a devenit un fel de încercare a puterilor: îl maltratează universitarii, îl compromit semidocții”.
Totuşi, în ciuda celor care aruncă cu pietre în statuia lui Eminescu, statuia lui fiind prea sus ca pietrele să o poată atinge, marele poet şi patriot român rămâne, în mod incontestabil, îngerul păzitor al limbii şi culturii române, al neamului românesc.
Sau cum spunea Emil Cioran în 1937: „Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. Eminescu trebuie considerat un simbol naţional”.
