La împlinirea a 173 de ani de la naşterea geniului poeziei românești, am adresat o provocare botoșănenilor stabiliți departe de România.
Eminescu de departe, Eminescu de aproape este provocarea cu care publicația Botoșăneanul i-a întâmpinat pe botoșănenii de departe. Cum îl percep pe Mihai Eminescu cei care, născuți pe aceste meleaguri, se află astăzi departe de țară?
Ne-a răspuns prompt, nu fără emoția pe care o implică apartenența la locul care l-a dat lumii de Eminescu, jurnalista Simona Chițan.
Născută în Darabani, Simona Chițan și-a construit un drum excepțional în lumea dificilă a jurnalismului cultural de calitate. Interviuri, reportaje, cronică teatrală sau de carte, pagini culturale dedicate personalităților de prim rang din cultura românească, fiind deopotrivă și un incisiv investigator al produsului artistic. A dăruit României un volum de excepție, cu valoare de istorie teatrală: ”Victor Rebenciuc, Omul și actorul”, carte apărută la Editura Humanitas în anul 2004, pe care o semnează alături de Mihaela Michailov.
În prezent, Simona Chițan este coordonator de programe în cadrul Institutului Cultural Român Stockholm.
Astăzi, în mijloc de ianuarie eminescian, prin intermediul publicației noastre, Simona Chițan se întoarce la Botoșani într-o emoționantă aducere aminte, aducându-ne aproape două mari personalități ale culturii noastre, Gabriela Melinescu, laureată a Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” - Opera Omnia, și regizorul Andrei Șerban, realizatorul unui Atelier cu tineri actori la Ipotești:
Eminescu, din îndepărtatul ținut nordic, îmi este aproape nu numai pe datele de 15 ianuarie, ziua în care s-a născut, sau pe 15 iunie, când a plecat dintre noi. Anul trecut, pe 16 august, Gabriela Melinescu, una dintre cele mai apreciate poete din România, stabilită în Suedia din anul 1975, împlinea 80 de ani. ICR Stockholm i-a dedicat o expoziție aniversară, pentru că datorită sincretismului artistic și a stilului ușor suprarealist, scriitoarea a fost numită „Chagall în literatură”, mai ales că și-a ilustrat deseori cărțile cu propriile desene.
De departe acum, de unde scriu aceste rânduri, mărturisesc că pentru mine exponatul cel mai de suflet din expoziția din galeriile ICR Stockholm a fost trofeul Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu - Opera Omnia 2005, cu care poeta a fost distinsă la Ipotești. Am intrat în posesia acestui trofeu pentru expoziție, ca și a celorlalte exponate, datorită doamnei Silvia Luca, tutorele Gabrielei Melinescu. Poeta se află de câțiva ani internată într-un așezământ din capitala Suediei și nu a putut fi prezentă la evenimentul care i-a fost dedicat.
Premiul Mihai Eminescu - Opera Omnia pe anul 2005 i-a fost acordat Gabrielei Melinescu de un juriu prezidat de criticul si istoricul literar Mircea Martin, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și Cornel Ungureanu.
Când i s-a decernat premiul, Gabriela Melinescu a fost invitată în țară și a ajuns pentru prima dată la Ipotești. La ceremonie, poeta a vorbit despre măsura în care Eminescu este în noi și noi suntem în el, despre cum poetul trăiește în noi încă din copilărie. Gabriela Melinescu a remarcat oamenii extraordinar de calzi și de primitori din Moldova. „Oamenii au o bună sentimentalitate, sunt foarte iubitori, chiar simt când spun sfânta apă, sfântul izvor, sfânta zi. Eu cred că acolo, în acea zonă, oamenii sunt de o mare vitalitate”, mărturisea Gabriela Melinescu, care a scris Acasă printre străini, într-un interviu acordat lui Ovidiu Șimonca, în „Observator cultural”.
„Ca si Shakespeare, Dante, Puskin și Strindberg, Eminescu a creat și a renovat o nouă limbă, pe care poate ca numai Nichita Stănescu a mai mișcat-o, a mai zguduit-o, completând-o. La Botoșani, după ce Cezar Ivănescu mi-a înmânat premiul, am spus că Eminescu iubea ca să înteleagă și întelegea ca să iubească. Verbele acestea sunt foarte apropiate: a iubi și a întelege. Și eu, în toată viața mea, am început să iubesc, iar scopul dragostei mele a fost să înțeleg”, declara, tot atunci, Gabriela Melinescu, care a fost și muza poetului Nichita Stănescu. În Suedia, poeta s-a stabilit în 1975 în urma căsătoriei cu editorul suedez René Coeckelberghs.
Mihai Eminescu a fost tradus în suedeză de Ion Miloș, care a publicat volumul „Peste vârfuri /(Över höjderna)”. „Da, există o traducere a lui Ion Miloș, care ar trebui mereu revăzută și ameliorată. Sperăm că și alti traducători se vor apuca; e o muncă gigantică să traduci Eminescu, pentru ca trebuie sa fii la același nivel emoțional și intelectual cu geniul. Și e greu…”, considera Gabriela Melinescu, în același interviu.
Nu au fost realizate de atunci alte traduceri ale poeziilor lui Eminescu, în spațiul scandinav.
De ce revin mereu acasă? Sau ce i-a unit pe toţi artiştii din zona Darabaniului, micul orăşel de lângă Ipoteşti, unde am copilărit și părinții mei au trăit peste cinci veacuri? Dragostea nesfârşită pentru aceste locuri, care ţi se prind de suflet odată ce le-ai privit şi la care te întorci ca după firul Ariadnei. De câte ori pot, când vin acasă, trec să salut, în Ipotești, „lacul codrilor albastru”, pe care „nuferi galbeni îl încarcă”.
Voi relua și parafraza câteva fragmente din textul „Testament pentru fiul meu nenăscut”, pe care l-am publicat în „Cartea Atelierelor“, apărută în 2013, la Editura Nemira. Am participat în 2011, când eram însărcinată în cinci luni, la atelierul de la Ipoteşti realizat de regizorul Andrei Șerban cu tineri actori, pornind de la textul Glossa lui Eminescu.
Aproape o săptămână, am făcut naveta, de la Botoşani la Ipoteşti. De fiecare dată, păşeam în curtea lui Eminescu, cu sfială, ca într-un spaţiu sacru. Sarcina, sentimentul de acasă, tărâmul şi vibrația poeziilor lui Eminescu şi, nu în ultimul rând, magia regizorului Andrei Șerban răscoleau tot ce aveam mai profund în mine.
(Andrei Șerban la Ipotești)
„Ce se întâmpla la Ipoteşti, de fapt? O interpretare a versurilor lui Eminescu, dincolo de canoanele clasice. Diverse variante din Glossa, testamentul poetic al lui Eminescu, au fost interpretate în mai multe locuri, pornind de la staţia de autobuz din faţa casei, mergând până la biserica din ogradă, în curte, în foişor sau în cimitirul familiei.
Lucram în jurul pădurii şi al casei poetului, cu poeziile lui Eminescu, încercând să le spunem într-un fel cu totul nou. Să transpunem o latură adânc umană, în care Eminescu nu este poetul naţiei pus pe soclu. Încercăm să găsim un Eminescu viu, să-l dăm jos de pe statuie, să-l facem să vibreze în noi. Suferinţele, disperările, întrebările, speranţele lui – toate sunt în noi.
La finalul atelierului, am lăsat spectacolul să se facă el însuşi, fără nicio regie, pe uliţele din Ipoteşti, cu oprire la o fântână. Nu mai era nevoie de niciun alt decor. Ceilalţi actori ne urmau, ca într-un ceremonial ritualic. La un moment dat, am păşit cu emoţie pe sub coroana unui nuc, care ocrotea o casă cu un gard dărăpănat. Da, parcă semăna cu nucul copilăriei mele din curtea vecinilor de la Darabani.
M-am pomenit repetând ultima strofă din Glossa lui Eminescu, într-un cerdac albastru al unei case din Ipotești. Şi i-am şoptit lui Ares, fiului meu, atunci încă nenăscut, încet, testamentul lui Eminescu: „Tu rămâi la toate rece/, De te-ndeamnă, de te cheamă/ Ce e val, ca valul trece/, Nu spera şi nu ai teamă/; Te întreabă şi socoate/ Ce e rău şi ce e bine;/ Toate-s vechi şi nouă toate/ Vreme trece, vreme vine”.
Pe măsură ce spuneam versurile, au început să mi se înnoade cuvintele în gât. Îi spuneam deja fiului meu bun-venit în această Vale a Plângerii, dar în acelaşi timp voiam să-i dăruiesc tot ce am eu mai bun... Trebuia să-i vorbesc despre această elegie – glossă ca să ştie că poate nu îl aşteaptă nimic bun în această lume, în care tu, ca să rezişti, trebuie să rămâi la toate rece... Dar în acelaşi timp, eu, mama sa, eram datoare să-i transmit toată căldura, frumuseţea adâncă a acelor locuri”, scriam și atunci, cu gândul la Eminescu, în “Testament pentru fiul meu nenăscut”.
De-abia așteptăm să ne reîntoarcem, eu, și fiul meu, din frigul scandinav, la căldura locurilor și a oamenilor de acasă. Ne e dor și de Eminescu, și de cerul senin, de sticlă, de la Ipoteşti.
