Din frumusețea Veronicăi Micle s-au născut poate cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
Muza lui Mihai Eminescu l-a cunoscut pe poet la Viena, in 1872. Fara a tine cont de piedicile morale, cei doi au inceput timid, in capitala austroungara, o relatie de amor ce avea sa fie condimentata, in urmatorii 17 ani, cu multa pasiune, intrigi, despartiri si reimpacari demne de telenovelele din zilele noastre.
Barfele despre intalnirile lor romantice prin Iasi si intimitatile care depasisera cu mult limitele dintre o femeie casatorita si un tanar artist, neconfirmate oficial insa niciodata, au curs in epoca. Se spune chiar ca nu de putine ori, Stefan Micle, sotul cu 30 de ani mai in varsta al Veronicai, a primit scrisori in care anonimi ii relatau escapadele sotiei. In 1879, toate acestea aveau sa se termine, o data cu moartea lui Stefan Micle.
Ceea ce ar putea parea o usurare pentru dragostea dintre cei doi amanti, avea insa sa se transforme intr-o iubire chinuitoare din motive cat se poate de pragmatice: banii si distanta. Ea nu a reusit decat dupa cativa ani sa obtina pensie de urmas, iar el a trebuit sa se mute la Bucuresti.
In toamna lui 1879, Veronica si Eminescu au petrecut impreuna aproape doua luni in Bucuresti, iar in primavara anului 1880 vorbeau pentru prima data de posibilitatea casatoriei. Problemele financiare si opozitia de care s-au izbit in societate vor zadarnici insa planul indragostitilor, iar pana in toamna anului 1881 relatiile dintre ei se vor raci. Din cele doua luni de iubire cu Eminescu la Bucuresti, din toamna anului 1879 ar fi aparut chiar si un copil, mentioneaza fiica Veronicai cativa ani mai tarziu, copil care insa s-ar fi nascut mort. Flacara iubirii s-a reaprins in 1882, cand Veronica a revenit la Bucuresti, iar cei doi au locuit cateva luni in imobilul de pe strada Buzesti, nr. 5. Zadarnic a incercat ea sa-l convinga sa se casatoreasca: opozitia prietenilor lui si depresia care deja il stapaneau pe Eminescu au blocat orice demers in acest sens.
In toate aceste scandaluri, in care nu doar Maiorescu a incercat sa-i desparta, ci si Slavici sau Macedonski, de frica sa n-o piarda, Eminescu nu scapa ocazia s-o imbarbateze, printre zeci de randuri de dezmierdari. In 1883 a debutat boala care avea sa-i fie fatala, sase ani mai tarziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Sutu din Bucuresti a fost „psihoza maniaco-depresiva”. A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind in Iasi abia in peste un an. Au urmat luni intregi de tratamente si recuperare, iar in 1887 a ajuns in grija surorii sale, Henrieta, la Botosani. In tot acest timp, Veronica, mutata la Bucuresti impreuna cu copiii, incerca sa-l convinga sa revina in Capitala, pentru a fi mai bine ingrijit. A reusit sa-l faca sa vina la Bucuresti abia in aprilie 1888.
Multe dintre scrisorile pe care si le trimiteau cei doi au fost ascunse dupa moartea lor, iar cand au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusa la indoiala, spun criticii. In februarie 1889, Eminescu avea sa fie internat definitiv in sanatoriul doctorului Sutu, unde se va stinge la 15 iunie 1889. Printr-o stranie coincidenta, chiar in momentele in care Eminescu se prapadea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte si iubire. Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luandu-si viata. Sinuciderea s-a petrecut la Manastirea Varatec, unde se retrasese. Golise sticluta de arsenic cu lacomie, la miezul noptii. (Sursa: Bzi)
