În vremea liceului, în Botoșani, adopta animale rănite, le îngrijea și le găsea stăpân. Încă se apleacă când vede un animal rănit ca să-l facă bine.
Este de profesie arhitect. A ales această meserie pentru că îmbină foarte bine partea artistică cu științele exacte.
În studenție n-a avut nici măcar o restanță. Colegii îi cereau adesea ajutorul. Explicându-le, Raluca și-a dat seama că îi place să predea, plus că și colegii îi spuneau că o face bine.
Mai întâi a început să dea meditații pentru admiterea la Arhitectură, apoi s-a extins către o aplicație care ajută la pregătirea pentru Bac, denumită Izibac, povestește Raluca Bacinschi-Stratulat într-un interviu pentru viitorulromaniei.ro:
-Cine ești și ce faci în lume?
-Sunt un om în primul rând. În al doilea rând, vreau să rămân cât mai copil. În al treilea rând, ca profesie, sunt arhitect, ca meserie vocațională, sunt profesor și combinația profundă, cu misiune, viziune și valori, se traduce prin antreprenor în educație.
-Când erai mică, în care din astea trei roluri te vedeai?
-Nimic din toate astea. Voiam să fiu medic veterinar. (râde) Ajutam animalele din cartier, de la mine din Botoșani. De când eram mică, umblam cu ligheanul după mine și făceam baie câinilor, pisicilor, apoi le puneam zgărzi anti-purici. „Tițelor” din cartier, de la fetițe, așa le numesc. Dacă găseam un animal care nu se simțea bine, fie o broască țestoasă, o vrabie sau o cucuvea, ce o mai fi ea, o luam în casă și aveam grijă de ea până când își revenea, apoi o eliberam.
De aici mi-a venit ideea să fiu medic veterinar, dar mi-am dat apoi seama că pot să îngrijesc animale fără neapărat să am și studii. Apelez, bineînțeles, la expertiza medicilor veterinari când sunt cazuri foarte grave. În continuare mă ocup de adopții de câini și de pisici. Oamenii deja au învățat să mă sune pe mine dacă dau peste un animal lovit. Eu mă ocup de tot ce ține de deparazitare, dresaj, găsit familie. Cu contract de adopție și tot ce trebuie. Ai mei s-au obișnuit repede. Șocul a fost la început, nu prea au agreat câinii la început pentru că dura până îi învățam să meargă afară. Aveam cuști, acvarii și tot ce trebuie la mine în cameră.
-Cum ai ajuns totuși la arhitectură?
-Provin dintr-o familie de arhitecți pe linie maternă. Bunica mea a fost arhitect, mama a fost arhitect. Deși toată viața am zis că nu mă fac arhitect, am ales să merg pe același domeniu și drum, pentru că îmi plăceau foarte mult și matematica și logica. Îmi plăcea să rezolv probleme. Încă îmi place super mult să fac asta. De asemenea, eram o fire foarte creativă, scriam — am trofee de literatură. Eram și în trupa de teatru. Eram în zona asta artistico-boemă, participam și la olimpiada de română. Dar profilul liceului era de mate-info, deci eram artistul deghizat în om de știință sau inginer. (râde) Asta am fost cumva toată viața. Arhitectura este cumva la marginea artelor cu științele exacte, plus că îmbină și rezolvarea problemelor. Mi s-a părut că mi se potrivește foarte bine pe ceea ce știu să fac și ceea ce îmi place să fac. Iar din intersecția acestor două am decis să urmez drumul către această profesie. Continui să o fac, să proiectez, dar proiecte care-mi sunt foarte dragi și apropiate sufletului. N-am avut nicio restanță în facultate, mi-a plăcut. Singura chestie neplăcută e că te izolezi cumva de ce e în jurul tău. Economie, politică, cataclisme devin detalii de care ești conștient abia după cei șase ani, când ai timp să-ți revezi prietenii, familia etc. Întrebi cine e președinte. (râde)
-Dar predatul cum a venit? Când?
-În anul VI, de fapt a început chiar mai devreme, în anul II, dar subtil. Eram printre cei mai buni (o zice de parcă ar vorbi despre vreme) ceilalți colegi apelau la mine să-i ajut cu proiecte contra cost. Am fost de acord, dar cu condiția să le explic, pro bono, ce am făcut acolo. Le plăcea foarte mult cum le explicam încât apoi mă solicitau și mă plăteau ca să le explic cum să facă ei proiectele. Aveam deja un fel de after-school studențesc. Și am început să-mi placă foarte mult să predau, mai ales pentru că feedback-ul colegilor era unul pozitiv.
Când se apropia finalul facultății, am început să mă întreb ce fac după. O variantă era angajarea într-un birou de arhitectură sau să încerc în continuare să predau, dar de data asta să mă mut către elevii de liceu și să îi pregătesc pentru facultate. În vacanța de vara dintre anul V și anul VI am făcut flyere din alea din care poți rupe numărul. Am tăiat frumos și am pregătit zeci de flyere, le-am lipit peste tot și am așteptat ca viitorii studenți la Arhitectură să mă sune. Am așteptat toată vara, n-a sunat nimeni. La finalul verii, am abandonat ideea. Mi-am zis că Universul îmi dă mesajul că tre’ să devin arhitect și aia e, asta era într-o seară, apoi m-am culcat, iar a doua zi dimineață, o elevă m-a sunat din Cluj — pentru că făcusem și un site — și mi-a zis că vrea să facă pregătire. Acela a fost un semn că trebuie să îți dorești foarte mult ceva, dar și că să lași Universul să-și facă treaba. Să nu fii clingy (trad. — lipit) ideei, să o lași să se întâmple dacă e să se întâmple. Asta a fost o lecție foarte importantă și așa a apărut profesoratul în viața mea.
-Când ați început să vă extindeți către Bac?
-În procesul pedagogic am devenit din ce în ce mai interesată de educație, pentru că am început cu o grupă mică de elevi. De la an la an am crescut, acum am peste 80 de copii pe an. Sunt o școală. Eu. Un singur om. (râde) Rata de promovabilitate la mine este 100% atât în țară, cât și în străinătate. Toți intră și intră în top! Și nu iau neapărat oamenii talentați. Nici eu nu am avut talent și îi pot înțelege foarte bine. Am desigur la pregătire și oameni talentați, dar eu nu fac nazuri și accept pe oricine. Mi-am dat seama că ce fac la pregătire e bine, pentru că și lor le place super mult. La noi ședințele durează 10-12 ore. O ședință. Inclusiv online. Și stau volițional, nu pentru că îi oblig eu. Durata minimă a ședinței e de patru ore, dar tu poți să stai cât vrei. Iar eu sunt disponibilă pentru oricine vrea să stea mai mult. Și mi-am dat seama că e mișto ce fac, dacă lumea vrea să rămână atât de mult. Atunci am început să studiez mai mult teoria educației, dacă tot sunt pedagog înnăscut. Zic asta pentru că — și am aflat atunci — toată lumea din ramura dinspre tatăl meu era în pedagogie. Abia după o vizită la Chișinău am aflat acest lucru. M-am înscris la modulul psihopedagogic și am devenit oficial profesor. Am învățat și ce înseamnă să fii profesor în mod formal. Am mers să predau și în școală ca să învăț. Am lucrat la Little London International Academy timp de un an. Am predat educația tehnologică și artele plastice, ce puteam să predau ca arhitect. În timp ce predam la școală și dădeam și meditații, m-am înscris și la Universitatea Alternativă. Acolo am descoperit puterea networking-ului. Eu veneam din provincie și, cum ți-am povestit, în studenție am fost și destul de izolată. Atunci am cunoscut foarte mulți oameni care m-au ajutat să-mi pun la punct ideile. Voiam deja să aduc o schimbare în educație și știam că am capacitatea asta, pentru că elevii de la pregătire îmi spuneau că ce fac e bine. Atunci voiam să iau acel „ceva” și să-l transmit la mai mulți elevi. Și aici intervine Izibac-ul, pentru că lucrăm cu elevi de liceu la pregătire, iar problema lor comună era Bac-ul. Și m-am gândit că, dacă tot îi ajut cu examenul de admitere, să-i ajut și cu Bac-ul.
-Unde crezi că profesorii greșesc și creează acea repulsie pentru educație?
-Nu știu cât greșesc neapărat. În sistem sunt oameni absolut remarcabili. Dar cred că cea mai mare greșeală, pe care o fac unii profesori, e că își aleg greșit vocația. Nu mi-e clar de ce cei care nu ar trebui să fie profesori aleg această profesie, că nu e deloc bine plătită. Dar doar acolo mi se pare că profesorii greșesc. În rest, mi se pare că greșeala e a societății și a sistemului. Cred că profesorii ar trebui să fie mult mai bine recompensați. Și nu mă refer neapărat la aspectul financiar, care, bineînțeles, e important. Profesorii sunt și părinți, și mentori. Aceștia îndeplinesc multe atribute. În particular, se plătesc deja foarte mulți bani pe meditații, pe baby-sitteri. Iar dacă măcar o parte din banii aceștia ar fi dirijați către salariul profesorilor, care deja fac o treabă foarte bună, ar fi un factor foarte important, pentru că profesorii s-ar simți puși în valoare. Din păcate, mulți dintre ei trăiesc la limita subzistenței. Iar atunci efortul pentru supraviețuire ar putea să-l depună pentru procesul educațional. Și nu cred că aprecierea financiară ar fi suficientă. Când spui că ești profesor, nu stârnești aceeași uimire ca atunci când spui că ești medic, programator sau avocat. Cunosc foarte mulți profesori extraordinari, dar nu sunt deloc împliniți. Nu câștigă deloc bine și nici nu sunt respectați în societate. Iar în timp, această lipsă se observă. Sunt oricum puțin profesori buni și nu au cum fizic să ajungă la toți elevii. Asta e și ideea a ceea ce facem noi, să asigurăm o educație de calitate cât mai multor elevi. Ne bucurăm foarte mult că în statistici vedem utilizatori de la sate. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales platforma optimizată pentru telefon mobil, pentru că e probabilitatea mai mare ca smartphone-urile să existe acolo.
Interviul integral AICI
DESCARCĂ APLICAȚIA BOTOȘĂNEANUL PENTRU MOBIL:
